Satisfacția imediată, recompensa rapidă, consolarea și descărcarea – incontinența emoțională –
sunt principalele surse de parazitare a relațiilor. Ideea greșită potrivit căreia dacă ai o gură spartă ai de fapt curaj duce de răpă toată buna conviețuire. Într-o legătură durabilă sunt absolut vitale diplomația și stăpânirea de sine. Dar atunci când ești incapabil să te ții în frâu, simți nevoia să îți arăți mușchii cui îți poți permite, iar criticismul e formula compensatorie. Spală toți cu tine pe jos în afara casei? ei bine, în viața personală tragi tare cu nemulțumirea, cu reproșurile cu strâmbăturile din nas. Toate îți put. Aerele de șef nu te lasă să îți tihnească supa. Te-ai simțit respins de mamă? Partenera e numai bună să te răzbuni. Etc.
M-am tot întrebat dacă există o legătură între lipsa de putere/slăbiciune, deci voința de putere, și nevoia compulsivă de a critica și reproșa.
De obicei, în societățile cu complexe de victimitate sentimentul vinovăției face ravagii.
O pot spune cu mică marjă de eroare: ceea ce face impracticabile relațiile armonioase, stabile și profunde e tandemul vicios vinovăție-victimitate.
Femeile, mai ales, vor cu încăpățânare să trăiască în acest climat, nu realizează că responsabilitatea anulează cercul închis. În viața de adulți nu e nimeni victimă și vinovat dacă ești liber(ă) în sinea și în mintea ta, căci societatea te-a eliberat demult.
Mentalitatea de ”ființă-obiect” produce aceste raporturi patologice.
Ce înseamnă mentalitatea asta? ”Vasile m-a ales, eu nu am nici un aport. Sunt proprietatea lui Vasile. Totul se întâmplă pentru că m-a vrut el. Eu nu am voință proprie, eu sunt o cârpă”. Bineînțeles că e o aberație. Că vrei, că nu vrei să ți-o asumi, tot responsabilă ești de libertatea pe care o ai.
Bărbații și femeile care au depășit infantilismul fug de circul cu vinovăția și victimitatea. Ceilalți stau în țarc și își scot ochii. Se omoară între ei.
Plăcerea de a gândi ca un neghiob: ”i-am ars-o”, ”i-am zis-o”, te costă mult mai mult decât face. Nu se pot forța limitele și nu se poate întinde coarda la nesfârșit. Să zicem că ai crescut într-o familie în care reproșul era moneda de schimb, că ai învățat de acasă că iubirea poate coabita cu criticismul. În familia primă poate… pentru că legătura dintre copii și părinți e instinctuală. Dar în relațiile mature nu mai ține. În ele nu contează decât admirația, empatia, simpatia reciprocă, atenția, dorința, atracția. Dacă sentimentele implicate sunt contradictorii se rupe filmul. Poate ai avut un părinte cu care ești incompatibil, legătura aceea naturală netezește asperitățile conviețuirii. În schimb relații mature fără o potrivire funciară nu există. Etc.
Vinovăția și victimitatea sunt formele de suferință cele mai evitabile și mai ușor de contracarat. Criticismul la fel. Atunci când e compulsiv nu dovedește decât incontinență și imaturitate emoțională, lipsă de stăpânire de sine. Așteptarea de a fi tratat și iubit ca un copil într-o relație adultă e dezastruoasă. Oricum vinovăția și victimitatea, ca stări de spirit, sunt întru totul păguboase, iar alipirea lor unor pretenții morale adâncește cercul întunecat și mizeria afectivă. ”Falsa iubire” de care fug cei maturi (de ambe sexe) e de doar atașament de neajutorat și nevoie cronică de recompensă și validare.
Mamele care pretind că se sacrifică sunt jalnice iresponsabile care cresc copii sociofobi, mizantropi, speriați de bombe. Să auzi că maică-ta și-a distrus viața pentru tine, că a pierdut cine știe ce mare fericire, e o declarație fățișă de neiubire. Nefericita spune, cu alte cuvinte: nu îmi place să îți fiu mamă, nu e ceea ce îmi doresc, mi-ar fi plăcut să fiu, să simt și să fac cu totul altceva. Copilul crește cu ideea că ”iubirea” e un blestem și fuge de ea mai târziu, și când e falsă, și când e reală. Acești părinți-problemă inoculează copilului și impresia că maturitatea e o nenorocire, că e un priviliegiu să fii copil, iar în aceste condiții ei se tem să crească. Să ajungi la rândul tău un ”nenorocitul ăla”, ”bețivanul ăla”, ”jegosul ăla”, ”curvarul ăla” sau ”sărmana mamă fără bucurii” și ”fără viață sexuală” e un coșmar. Fugi de intimitate, fugi de relații, fugi de atașament, nu mai vrei copii…Îți pui pofta în cui pentru că îți pare că viața adultă e o calamitate.
Rămâi un adolescent întârziat care refuză să crească. O duci tot într-un experiment și tot într-o explorare, tragi de timp, nu îți asumi nimic. Nu ți-e limpede că singura ieșire din impas e să devii responsabil. Tot aștepți din afară o minune…o mămică sau un tătic care să îți bată la ușă să te adopte.
Imaturitatea emoțională e un cataclism în intimitatea adultă. De cele mai multe ori, însă, consecința ei nu e o relație disfuncțională și stabilă, ci haosul relațional.
Frica de reproș și de pretenția femeilor ca bărbații să își asume unilateral drama despărțirii sau neplăcerea eșecului, a produs un fenomen care scoate pe bandă persoane cu handicap relațional, a produs un mental colectiv bântuit de ”distruse” și ”violatori”, de ”curve” și ”curvari”, de ”mame singure” și ”bărbați insuportabili”… Nu are sens să o lungesc prea mult, preabanala chestiunea cu: ”de ce ți-e frică nu scapi!” se explică simplu. Dacă îți bagi în cap că tot felul de chestiuni care să îți justifice victimitatea sau complexele de vinovăție, atunci subconștientul din dotare caută în afară ceea ce vede în interior, el tinde să își selecteze din realitate ceea ce corespunde modelului său de lume.
Nu e vorba aici de optimism și pesimism, de sugestie pozitivă sau negativă, lua-le-ar gaia. E vorba de ce se cheamă ”weltanschaung”, de un sistem interior de reprezentări ale lumii cu rădăcini în experiențele primare. Dacă nu ai avut șanse ca băiat să ai o mamă bună și ca fată să ai un tată bun nu prea ai ”noroc în dragoste”.
În acest punct reiau tema de la începutul expunerii. Consolarea e un parazit. Liniștirea produsă de nevoia de a te descărca, atât de efemeră, te aruncă mereu în postura respinsului, ești lăsat de izbeliște. Societatea e un sistem dur concurențial, viața profesională e o junglă, totul în jur e ostil, critic, critic, critic. Dacă și acasă te așteaptă un întreg pomelnic de observații acide o iei razna. Nici o relație nu rezistă dacă nu e fundamental bazată pe admirație și dorință și plăcere reciprocă în aceste condiții. Cândva femeile erau casnice și se antrenau să detensioneze atmosfera în cuplu, să contracareze reproșurile lui, care se legau adeseori de frustrări acumulate în mediul social. Acum vin amândoi acasă plini de draci cu sentimente de persecuție acumulate de te miri unde și dăi și luptă… E și ăsta un element-problemă.
O relație asumată sau mai multe, închise, deschise sunt totuși între parteneri care se cunosc care comunică într-un mod cât de cât intim, care își respectă limitele, viețile, granițele, doleanțele. Haosul relațional presupune interacțiuni sexuale între parteneri care nu își mai dau bună ziua în rest. Explicația mea pentru care, de exemplu, în România sunt cele mai multe avorturi, este tocmai aceasta. Raporturile arbitrare cu parteneri complet ”străini” pun femeile în situația de a nu se putea proteja cum trebuie… Promiscuitatea de tip iresponsabil e motivul. Necunoscutului puțin îi pasă de ce face ea după, iar ea se teme de el, pentru că e un străin, îi vine greu să îl înfrunte, să îl refuze, să negocieze. Tocmai pentru că lui nu îi pasă și pentru că singura ei șansă de a face sex e în condițiile impuse de el. Sigur că e un cretinism, că e mult mai normal și mai decent să își rezolve problemele psihologice și să aibă totuși relații asumate, și unii, și ceilalți. Nu neapărat monogame, ci de orice fel, dar asumate. E și o chestiune de respect de sine și demnitate și moralitate minimală să ții cont de faptul că o distracție de câteva ore poate conduce la o traumă pentru femeie și la o nenorocire biologică. Avortul e o suferință foarte evitabilă dacă ambii parteneri sunt responsabili. E doar un exemplu de rău la care poate conduce acest fenomen generat de neputințele și slăbiciunile psihologice ale adulților.
O dovadă în plus că victimitatea produce noi victime și vinovăția naște și mai multe vinovăție este că e plin în jur de mame singure și de bărbați demoralizați, depresivi, derutați existențial care se tem de femei ca dracul de tămâie, literalmente.
