Despre Mihai Eminescu, poetul nostru de suflet, ce ai putea spune altceva decât că a fost genial?

Fascinant procesul de cristalizare a limbajului poetic eminescian, de la clișeele retorice din antume, tributare modelelor sale (Alecsandri, Bolintineanu, poeții minori – cei mai mulți amintiți în ”Epigonii”), până la expresia frustă, eliberată de prețiozități stilistice, curgând ca aurul topit în matricea unei limbi care nici pănâ la el, nici mult timp după el, n-a sunat atât de expresiv. Decantarea stărilor sufletești, filtrate prin clepsidra timpului, a dus inevitabil la purificarea stilului său poetic și la așezarea limbii române înseși într-o paradigmă stilistică sui generis.

Stările sufletești pozitive cresc intensitatea sentimentelor și focul pasiunii, care contaminează întreaga ființă a iubitei, capabilă să ”înnobileze pe veci” existența poetului. Să luăm un exemplu: ”Deodată trece-o cugetare, / Un văl pe ochii tăi fierbinți” (”Atât de fragedă”), în care se poate observa felul în care starea poetică plăsmuită se cristalizează în afara senzorialului și apare circumscrisă unei sfere metaforice complexe, de esență participativ-emoțională. Ochii iubitei sunt fierbinți pentru că sufletul este fierbinte și pentru că ochii, desemnați ca purtători ai mesajului sentimental, trebuiau învestiți cu un atribut aparte care să individualizeze emoția, dându-i unicitate…

Imposibil de imitat, Eminescu rămâne creatorul limbajului artistic românesc, iar poeții mari de după el (Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu) au renovat straturile de la suprafață, e adevărat, fiecare cu o originalitate incontestabilă, fără a atinge însă acel fond atât de profund al felului de a simți al romanticului nostru – cel care, să nu uităm, a tras cortina peste mișcarea romantică europeană de veac al XIX-lea.

”Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul? 

(Criticilor mei)

De fiecare dată când încerc o evocare a poetului cât mai aproape de adevăr, revăd documentarul din seria „Mari români”, prezentat de nonconformistul actor, trecut și el la cele veșnice, Andrei Gheorghe. Nimeni nu l-a întruchipat pe Eminescu, aceasta este părerea mea, redând cu atâta acuratețe tumultul său interior, firea sa uneori vulcanică, alteori blândă, nu rareori meditativă, așa cum a făcut-o omul de televiziune și radio Andrei Gheorghe, născut la 14 ianuarie 1962, la Lipeţk (Rusia), dispărut în martie 2018, mult prea curând.

O jumătate de oră cu Eminescu, în interpretarea celui care se autodeclara: „Ăsta sunt. Sunt un sceptic, sunt aici de atâta amar de vreme, nu m-ai prins niciodată contrazicându-mă. Zic multe despre mine, dar niciodată altele. Sunt acelaşi. Nu suport proştii, reacţionez repede, mă rog la Dumnezeu să mă scape de mânie şi de furie, care mă mănâncă pe dinăuntru, să-mi dea înţelepciune. Ăsta sunt. Şi dacă îţi sunt prieten, nu sunt dur, arogant, din contră sunt calin şi pupăcios“, într-un interviu din adevărul.ro. 

Coincidență? Pură afinitate? Aculturație? Fiecare poate judeca pentru sine.

Eminescu n-a fost nebun. N-a fost în niciun fel bolnav. Singurul său păcat a fost că a văzut prea mult dincolo de ființa umană și, încetul cu încetul, nu i-a mai putut accepta limitările. Nici măcar pe ale lui. A te situa precum Daimonion între zei și oameni însemnă Hybris și se pedepsește conform legilor umane, făcute să simplifice spiritele, pentru a le uniformiza. Ostracizarea lui a fost perfect explicabilă: neacceptat de ceilalți, s-a descoperit în acea îngrozitoare dilemă a oamenilor-altfel: ”Oare nu sunt eu însumi nebun”? Și de aici, coborârea în sine, catabasică, a devenit cataleptică. Nimic mai simplu. Păcatul său a fost că s-a născut între oameni. Și n-a fost iertat, pentru că lumea respinge ceea ce nu cunoaște și îngroapă de viu ceea ce nu înțelege. Nu-l judecăm așadar, ci îl trecem acolo, între sfinții cu care sigur acum are ce povesti, despre lumea care l-a condamnat la moarte și acum îi recită versurile.

P.S. Oare e nebun cel ce scrie ori cel care citește?