Ce contează? Călătoria sau destinaţia?
De ce ne pregătim ore în şir, zile, săptămâni pentru ceva ce durează câteva minute? De ce învăţăm luni de zile pentru un examen de trei ore? Ce contează cu adevărat: rezultatul care ne face fericiţi pe moment şi ne aduce beneficii, sau să ne bucurăm de drum. Adesea, după o victorie, după ce trecea momentul de extaz, ajungeam să mă întreb: „Şi acum ce fac?”. După care urmau zile în care mă simţeam ciudat, mă simţeam inutilă şi nu mai ştiam cum să îmi ocup timpul cu ceva productiv, uitând de fapt să îmi trăiesc victoria. Aşa am ajuns la concluzia că victoria în sine durează o zi, după care trebuie să o iei de la capăt pentru a continua pe drumul succesului. Mai mult decât atât, o realizare dură în acest context a fost momentul în care am simţit pe pielea mea că nu să ajungi sus o dată e greu, ci să te menţii acolo când deja devine „o obişnuiţă” să reuşeşti în ceva.
În drumul spre destinaţia finală învăţăm lucruri pe care ştiam că urmează să le învăţăm, dar ne dezvoltăm şi abilităţi întâmplătoare, pe care nu le vom folosi la destinaţie, ci în dezvoltarea personală. Nimic din ceea ce învăţăm nu e inutil, pentru într-un fel sau altul totul va fi materializat.
Pregătirea şi munca din spatele unei reuşite, de obicei durează mai mult decât momentul succesului. Oricum totul e trecător, deci merită riscul de a trăi în viitor? Nu ştiu dacă merită sau nu, dar un succes este cu adevărat măreţ când munca din spate se bazează pe o pasiune, când suntem autentici în ceea ce facem şi ne reprezintă succesul nostru.
Dacă pe parcursul călătoriei apar noi oportunităţi? Sau, din contră, dacă apare un drum prea pietruit pentru a-l trece desculţ şi trebuie să faci rost de pantofi? Drumurile sunt trăite diferit de fiecare om în parte, iar propria noastră călătorie nu a mai parcurs-o nimeni, aşa că nu ne putem baza pe ceva general, pentru că viitorul rezervă aventuri neaşteptate. Dar tocmai asta e frumuseţea drumurilor, lipsa monotoniei şi dovedirea faţă de propria persoană asupra propriei capacităţi de adaptare în situaţii neprevăzute.
În acelaşi timp, călătoria fără scopul unei destinaţii nu ar avea sens, pentru că nu am avea o direcţie înspre care tindem să ajungem. Iar atingerea unui scop ne poate ridica, însemnând de fapt un început, nu un sfârşit.
Sursă foto: photogrist.com
Destinaţia simbolizează împlinirea unui vis sau atingerea unui obiectiv. Totodată, acestea sunt cele care ne dau direcţie şi sens, care ne motivează în momentele grele care sunt inevitabile. Greul nu ar trebui să ne oprească din a continua, dar scopul este cel care ne ţine trezi în faţa oboselii şi a demoralizării.
Marcând finalitatea cu succes a unei călătorii, aduce cu sine un sentiment şi o stare de bine. O vacanţă bine meritată este ca un pahar de apă rece când afară e caniculă. Dar a învăţa să te bucuri de un succes după ce rutina a adus cu sine ore de muncă doar cu gândul la acest succes poate deveni greu, se poate simţi ca o alunecare înspre lipsă de sens spre viitor, dacă este perceput ca un final. Dar, de fapt, începuturile sunt mereu acolo, provocarea e să fie găsite.
Destinaţia reprezintă rezultatele concrete şi măsurabile are muncii depuse. Printr-un rezultat ne demonstrăm noi nouă că merităm şi că suntem capabili, iar încrederea în sine este esenţial pentru o viaţă frumoasă. Premii, bani, apreciere exterioară, toate ne validează ca fiinţe sociale şi pot fi un boost spre validarea de sine. Întrebarea e: peste ce călcăm în călătorie sau cât sacrificăm pentru rezultatul tangibil?
Metaforic, atât călătoria, cât şi destinaţia sunt importante şi interdependente. Teoretic, ideală ar fi găsirea unui echilibru între a aprecia, a învăţa din călătorie şi a rămâne concentraţi pe atingerea destinaţiei dorite. Practic, eu consider că viaţa întreagă e o călătorie şi că adevăratele victorii sunt efecte colaterale ale muncii constante şi cu pasiune. Orice victorie e trecătoare, aşa că drumul e cel pe care ni-l amintim şi cel care ne clădeşte personalitatea.
„Mergi încet, nu te grăbi. Locul pe care trebuie să-l atingi este chiar tu însuţi.” -José Ortega y Gasset
El Camino – Călătoria fără destinaţie – „Una dintre darurile pe care Camino le oferă este libertatea de a fi tu însuți. Această libertate este eliberatoare.” – Jane V. Blanchard
Unele poveşti ne oferă iluzia că există finaluri, încetări sau opriri ale unei călătorii, dar în realitatea percepţia noastră asupra lumii sau asupra propriei persoane ne dă lumină, întuneric, gânduri şi idei, dar soarele apune şi răsare într-o aparentă eternitate indiferent de propriul nostru ritm.
Un tânăr îşi descoperă calea pe care vrea să facă primii paşi spre propriul destin ca un pelerin fix înainte de a porni pe El Camino. Poate unii au deja impresia că se cunosc, alţii realizează că de îndată ce ştiu mai multe nu ştiu aproape nimic din misterul de nedesluşit al Universului. El Camino de Santiago poate fi o puternică metaforă a vieţii, datorită numeroaselor paralele dintre experiența pelerinajului și parcursul vieții umane. Prin percepţia umană există începuturi: fiecare om pleacă în viaţă cu un anumit scop sau destinaţie în minte, chiar dacă nu este întotdeauna clar la început, la fel cum pelerinii încep drumul din diverse puncte de pornire, fiecare cu propriile aşteptări şi motivaţii, dar toţi îndreptându-se spre Santiago de Compostela. La un moment dat, pe acest drum al vieţii apar obstacole şi greutăţi, fie de natură fizică, emoţională sau mentală, iar oamenii/ pelerinii trebuie să le depăşească, fapt care conduce spre autodescoperire şi creştere. Fiinţa socială nu străbate calea singur, formează conexiunii cu oameni de toate naţionalităţile, culturile, religiile şi pelerinajul acesta ne aduce mai aproape de condiţia umană şi de conexiunea superioară prejudecăţiilor sau a separării sociale.
La polul opus, dar în relaţie directă conexiunilor interumane, se află conexiunea cu propriul sine. Apar momente de solitudine şi introspecţie, în care omul reflectă asupra scopului personal, asupra direcţiei pe care o ia „Legenda Personală”, aceste momente construiesc o fază esenţială în orice drum, pentru că relaţia cu propria persoană ne influenţează adânc existenţa. După reflecţie şi introspecţie omul invaţă din experienţe, dezvoltându-se/ pelerinul descoperă că s-a schimbat în moduri fundamentale, având o nouă perspectivă asupra vieții și asupra lor înșiși. Călătoria este cea care ne ţine în propria noastră natură. Destinaţiile sunt puţine şi şi ele sunt tot parte din călătorie. Călătoria e prezentul. Momentul acesta în care trăim este cel care există şi cel pe care îl percepe mintea noastră. Aş spune chiar că, învăţând să trăim în prezent cunoaştem eternitatea… Dar, de fapt, cum învăţăm să trăim în prezent?
Pelerinajul către sine nu are un sfârşit, nu se încheie nicioadată, pentru că este în continuă mişcare şi toată existenţa noastră este un ciclu care se repetă. Indiferent de greutăţile care apar pe parcurs, timpul nu se opreşte şi nu aşteaptă după noi, noi suntem cei care trebuie să ţinem pasul cu lumea, trăind acest drum.
El Camino de Santiago (Calea Sfântului Iacob) este un pelerinaj istoric și religios care duce la Catedrala din Santiago de Compostela, în nord-vestul Spaniei, unde se crede că se află mormântul apostolului Iacob cel Mare. Acesta este unul dintre cele mai importante pelerinaje creștine, alături de cele către Roma și Ierusalim.
Istoria și semnificația religioasă
- Origini medievale: Traseul a devenit popular în Evul Mediu, începând cu secolul al IX-lea, când rămășițele Sfântului Iacob au fost descoperite în Galicia, Spania.
- Importanță religioasă: Pelerinii cred că parcurgerea acestei rute le poate aduce iertarea păcatelor și o legătură spirituală mai profundă cu Dumnezeu.
- Simbolism: Scoica de pelerin (coquille Saint-Jacques) este simbolul tradițional al pelerinilor pe El Camino, adesea purtat ca o insignă.
Există mai multe rute care converg către Santiago de Compostela, fiecare cu specificul său:
- Camino Francés (Calea Franceză): Este cea mai populară și bine cunoscută rută, începând din St. Jean Pied de Port, Franța, și traversând nordul Spaniei pe o distanță de aproximativ 800 km.
- Camino del Norte (Calea de Nord): Această rută urmează coasta nordică a Spaniei, oferind peisaje maritime spectaculoase.
- Camino Portugués (Calea Portugheză): Începe în Lisabona sau Porto, în Portugalia, și se îndreaptă spre nord către Santiago.
- Camino Primitivo (Calea Primitivă): Considerată cea mai veche rută, începe în Oviedo și traversează munții Asturiei și Galiciei.
- Via de la Plata: Pleacă din Sevilla și merge spre nord, traversând centrul Spaniei.
Experiența pelerinului
- Cazare: Pe parcursul traseului, pelerinii se pot caza în refugii (albergues) special dedicate lor, care variază de la adăposturi modeste la pensiuni mai confortabile.
- Credencial del Peregrino: Pelerinii primesc un pașaport de pelerin (credencial), în care strâng ștampile de la fiecare locație vizitată, demonstrând că au parcurs traseul.
- Compostela: La finalul pelerinajului, cei care au parcurs cel puțin 100 km pe jos sau 200 km cu bicicleta primesc un certificat numit Compostela, care atestă că au completat pelerinajul din motive religioase sau spirituale.
Impactul cultural și turistic al acestei călătorii
- Patrimoniu Mondial UNESCO: Unele rute ale Camino de Santiago au fost declarate Patrimoniu Mondial UNESCO datorită importanței lor culturale și istorice.
- Turism: Traseul atrage anual sute de mii de pelerini și turiști din întreaga lume, contribuind semnificativ la economia locală a regiunilor traversate.
- Cărți și filme: Camino de Santiago a inspirat numeroase lucrări literare și cinematografice, inclusiv filmul „The Way” (2010), regizat de Emilio Estevez și avându-l în rol principal pe Martin Sheen.
El Camino de Santiago reprezintă nu doar o călătorie fizică, ci și una spirituală, oferind participanților oportunitatea de a reflecta, de a-și testa limitele și de a se conecta cu oameni din diverse culturi și medii.
