știau prea bine ce-au de făcut ele
cu aerul
cu fumul subțire ce-ți ieșea din cadranul crăpat al obrazului
mulțumit că sub el fierbe vinul păcatului
de-a nu mai putea aştepta
moartea sau
ceața sau
beția, în sfârşit, iubirea.
e mai ușor să dăm târcoale cuvintelor până când încep să fumege
ca apoi să ne tuşim viețile în monograme
în nările celuilalt
să ne adulmecăm marginile perfect îndoite
cum fixezi cu degetele limbile unui ceas
care-a stat dislocând
cu blândețe
văzduhul.
foto pictura de Matt Talbert
Citește și nici nu mai știu
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.