În primul rând, mitocanul e sincer. Nu are nici o autocenzură. Spune tot ce îi vine la gură și, de multe ori, e ofensiv fără voie, li se adresează celorlalți în aceeași manieră în care se comportă și cu sine. Excesul de sinceritate în sine este un teren fertil mitocăniei.
Mitocanul e un ins care se ține pe el însuși în șuturi, slobod la gură și în monologul interior. Omul se poată grosolan sau delicat cu ceilalți din reflex, după cum îi e felul și imaginea de sine și după cum îi e la îndemână să se comporte și în sinea lui.
Din păcate aplicarea devizei „ce ție nu îți place altuia nu face” nu e o garanție a bunei purtări și cuviințe. Pentru că unora nu le displace să audă măscări sau aberații sau injurii.
Au un anumit grad de tocire a stimei de sine, sunt căliți în relații în care au fost adeseori insultați, poate, și s-au imunizat. Mitocănia e un virus, la care unii au dezvoltat anticorpi (adică un anumit grad de indiferență) și nici măcar nu își mai dau seama că poartă microbul în ei.
Kant spunea că e sub demnitatea unui om să chinuiască un animal. Ceea ce te face demn este, desigur, stima de sine, dar ea e alterată dacă nu e dublată de un comportament „omenos”.
Omul civilizat și demn se cenzurează, se respectă suficient ca să nu insulte pe nimeni și cu atât mai puțin o persoană delicată și la locul ei doar pentru că i se pare că are un nas urât și nu se poate abține să i-o spună… Mitocanul carpatin, însă, are plăcerea și chemarea să se exprime neîntrebat. Acest animal gregar, debordând de sinceritate, se crede inofensiv. El nu poate relaționa decât prin ofensă și contradicție, nu realizează că e dăunător. Tolerează bine jignirile și le proferează cu succes.
Mitocănia poate fi paravanul unui complex de inferioritate uneori sau o dorință irepresibilă de a umili alte persoane, din simț al răzbunării, pentru faptul de a fi fost umilit.
Mitocănia se educă și se însușește mimetic, de asemenea. Vulgaritatea mitocanului sau atitudinea grosolană nu sunt întâmplătoare, ele sunt special țintite să lezeze. Mitocănia e cultură a intruziunii, a datului din coate, a trecerii peste voința, spusele sau sentimentele altuia.
Mitocanul îți ia ochii, dacă nu vrei să îl vezi, e genul care, dacă te simte distant sau distrat, îți sare în față, gesticulând abundent, ba, te mai și atinge. Pe el nu îl deranjează lipsa de respect pentru spațiul vital.
Mitocan ar trebui să figureze în istoria limbii române într-o posibilă categorie a cuvintelor bucureştene.
Rodica Zafiu vorbește despre originea termenului de mitocan și citează din Nicolae Filimon: „Sub nume de mitocani, popolul de jos înţelege pe dulgheri, zidari şi alţi meseriaşi, ce locuiesc pe la mahalale şi mai cu seamă pe la metohul din Dealul Spirii, de unde derivă chiar numele de mitohani“.
Mahalaua e tarlaua mahalagiului, termen care trimite la inși înclinați spre gâlceavă.
Mitocanul este un tip care atrage adversitatea, ostilitatea, care se simte în elementul lui atunci când provoacă.
„Ca mahalagiul să se prefacă în mitocan, trebuie să-i adaugi o anumită agresivitate, un vocabular intenționat și mereu grosolan, isprăvind fiecare perioadă cu o înjurătură grasă. Totul putându-se isprăvi și cu pumnul.” notează și Popescu Colibași.
Mitocanul e omul certitudinii. El e întotdeauna trezorierul unor „adevăruri” indubitabile dintre care majoritatea sunt prejudecăţi sau truisme. Este categoric, tranşant în orice privinţă şi se pricepe la orice. E numai bun să îţi dea sfaturi, dar şi să îţi pună etichete cu nonşalanţă şi aplomb.
Mitocanul îţi spune adeseori în dialog „ştii care e problema ta” sau îți dă sfaturi necerute: „ar trebui să și ar trebui să….” Mai spune des: „mă-nţelegi ce vreau să spun?”, considerându-te, evident, un tâmpit notoriu. Mitocanul nu se jenează să umilească un bătrân, să emită judecăți de valoare la adresa formelor unei femei, fără perdea…
Mitocanul nu bârfește, bârfa e semn de civilizație, nu, el ți-o spune în față, luându-și foarte în serios simțul critic. Ți se bagă în suflet, te acaparează cu prezenţa sau limbarniţa lui, nu se sfiește să de definească. Mitocanul nu ştie să asculte, nu are răbdare şi nu i se pare oportun să o facă. Pentru el nu eşti decât un prilej de autoflatare, te bagă în seamă ca să aibă cui să se laude. Mitocanul are impresia că ştie totul despre un om la prima vedere.
Citește și Hărțuirea. Ilinca Bernea
