Site icon Bel-Esprit

Cât e ceasul?

cat e ceasul

Cât e ceasul? Jumătate la un clipit din geană!

Se potrivea, la fix, un tra-la-la

Mai închid o dată ochii și mă văd, din nou, copil. O zvârlugă de fată zglobie cu părul scurt, negru și cârlionțat, care se bucură de tot ce se află în jurul ei, râde zgomotos din toată inima și cântă cu tot aerul din plămâni. Coada oricărei linguri de lemn sau de mătură, orice riglă sau băț îi picau pe mână, deveneau, pe loc, un veritabil microfon. Când versurile melodiilor erau uitate, incorecte ori incomplete, improviza rapid. Unde nu mergea cu improvizatu’, făcea cumva de se potrivea, la fix, un tra-la-la.

În aceeași clipită care nu a durat, nici mai mult nici mai puțin, decât fix 41 de ani, – dacă scad cei șapte ani de-acasă -, mă uit în clepsidra nisipului meu scurs și, ca într-o oglindă, dincolo de pojghița timpului, recunosc rapid zâmbetul ștrengăresc ițit de pe sub streașina ochilor negri, oprit de buna măsură a unor gropițe, când pe-un obraz, când pe celălalt, chipul însoțit de același licăr șăgalnic și nestăvilita dorință de viață. Și, culmea, vorba unei prietene dragi, în ciuda vieții deloc ușoare, fiindcă, pentru mulți așa se vede de dinafară, „nimic nu te-a acrit! ”

Mai mult decât o limonadă

Ce bine că Dumnezeu nu ne lasă, la alegere, binecuvântările, ci ni le dă „per capita”, de când venim pe lumea asta și ce bine este când le conștientizăm la momentul potrivit. Astfel, iată cum unii reușesc să facă mult mai mult decât doar o limonadă din toate lămâile pe care le dă viața, la un moment dat.

Așa a făcut și fata asta, cu amarul și acreala ce-au năpustit-o de timpuriu: si-a adus aminte de câtă creativitate are prin desaga darurilor, apoi le-a strâns pe toate cele negustoase la un loc, fedeleș, și așa cum fac gospodarii care colecționează fel de fel de vinuri îmbuteliate pe categorii, pe ani, etichetate cu mândrie, așa le-a transformat și ea, amestecându-le cu „miere de mămuca și tătuca” luată și picurată direct de la sursă, – inima ei, niște izmă parfumată de prin grădinile-amintiri ale bunicilor și multă efervescență.

Bun de mori! – expresie anostă, dar care exprimă exact ceea ce este: esența vieții care-i toată acolo, dar care nu te face nemuritor. Și, în timp ce alții beau cu lehamite din amarul propriilor nemulțumiri și neiertări, ea își savurează licoarea, astfel garnisită, zi de zi, cu o reală plăcere!

Fata din poveste

Oricine reușește să-și accepte neputințele prin domesticirea orgoliilor și oricine își conștientizează limitele trăind în lumina adevărului, nu poate fi altfel decât recunoscător pentru  încercări, eșecuri, căderi, lipsuri, neajunsuri, doar astfel înțelegând pe deplin felul în care i s-a derulat viața, găsind mult prea sărac cuvântul „mulțumesc”. Și nu numai pentru faptul că devenirea asta ar însemna în mod obligatoriu ceva iesit din comun, deși nu e puțin lucru, vindecarea, ci pentru că poate povesti despre toate zâmbind împăciuitor.

Așa și fata din poveste: are pace-n ea! Pe toată.

Nici pomeneală despre incredibile reușite, sau descoperiri în viața sa, nu! Nici n-a câștigat vreun premiu special, ori la loterie la 6 din 49 și nici cu vreo carieră profesională nu se poate lăuda. Nici mamă eroină nu este și nici familia model – acea celulă de bază a societății – nu a reușit s-o închege. Nu are merite deosebite pentru absolut nimic. Nu este „nici vreo frumusețe, dar nici o urâtă” și nici nu se teme că „n-o mai ia nici naiba, la anii ei”- așa cum i-a scris de curând, în chat-ul ei privat, un domn frustrat cu „d” mic și cu „F” mare. Nu a adunat nici posesiuni și nici măcar acel fond de rezervă, pentru zile negre, nu-l are… Nechibzuita!

„A fi” și/sau „a avea”

Dar, în schimb, știți ce face? Trăiește! Trăiește în fiecare zi din viața ei, căci fiecare zi  reprezintă pentru ea „o situație de urgență” care nu suportă amânare. Drept pentru care, exact așa cum zice un cântec: „și de știe c-o stropșește, trăiește cum se trăiește.” Așa că, pentru ea educația financiară se traduce prin „a fi” și nu prin „a avea”, de unde vine si explicația inexistenței excedentului bugetar. Știu că pentru majoritatea oamenilor este de neconceput așa ceva, de către adulți îndeosebi, cu o singură excepție: greierul lui Topârceanu, adult si el, normal, că-i mai vechi decât mulți dintre noi. Apropo, de-ar ști că acum, din urmașii urmașilor lui se face făină, ar realiza imediat ce tinerețe minunată a avut si ar mai muri odată de sărăcie lucie, dar bogat în inimă! Așa că, tot ce-a putut strânge vreodată, a fost din dinți, din pumni sau din fesieri, că nu-i elegant să le spui buci, ca să poată merge mai departe, sau ca să poată trece peste.

Tehnologie pură, maturitatea asta!

Maturitatea, pe lângă ridurile și cicatricile, uneori chiar brutal instalate, cu care vine la pachet, să știți că mai are și un mare beneficiu: dobândirea unor puteri magice, neomenești chiar, aș zice, încât omul, desăvârșit astfel de către partea abrazivă a vieții, devine capabil să vadă pe dinăuntrul său, asa precum mărim sub lupă cuvintele, la secundă, sau o imagine din telefon, cu doar două degete.

Tehnologie pură, maturitatea asta!

Acuma, că am trecut și eu prin câteva etape de șlefuire în viața mea, -ce privilegiu -, pot să împărtășesc cu voi ceea ce văd și eu, ca printr-un hocus-pocus, prin ferestrele laaarg deschise ale apartamentului interior cu patru camere: -văd perdelele grijilor mele care se mișcă libere, în voie, firesc. Pe vreme bună stau neclintite, se umflă la vânt și devin haotice pe viscol. Văd pereții ființei mele decorați cu amintiri frumos înrămate și un pat maaaare, cu așternuri albe, cu baldachin alb în care se lăfăie, în tot largul ei, ca să nu spun crăcănată, că-i urât, not ladylike, pacea mea interioară.

Mă uit, văd și zâmbesc.

Mă uit discret și peste umăr, și, deși știu că nu e nimeni acolo, în imediata mea apropiere, chiar râd în sinea mea. Apoi, îmi dau încă o dată seama cum numai secunde mă despart de cei mai puțini norocoși… și chiar dacă sună egoist, râd apăsat, rotund și cu haznă și de mine și cu mine și-mi spun: „ai reușit fetițo!

Ai reușit să nu confunzi demnitatea cu orgoliul. Ai reușit să rămâi un om drept când toate cuvintele aruncate ca niște bolovani din gurile rele n-au putut să te strâmbe. Ai reușit să nu te vinzi pe doi zloți pentru ca să capeți atenție, preferând să te dăruiești gratis atunci când ai simțit. Ai reușit să-i privești direct în ochi, fără reproș, de la nivelul statutului tău de femeie mai mereu singură, pe toți, dar mai ales pe cei care te-au vrut îngenuncheată. Ai reușit să-ți ții capul drept, să nu cunoști cum se simte să-l pleci în pământ de rușinea faptelor tale și să-l înclini doar discret, cu respect, într-o parte, cu un salut politicos și un zâmbet gratuit. Ai reușit să rămâi și să fii! Să rămâi întreagă, pe picioarele tale și să fii fericită. Înțelegi acum de ce Dumnezeu ți-a înlesnit calea asta pe care ai străbătut-o, nu ușor? Ca să te aducă azi și acum până aici. De-abia de-acum încolo, te poți împărți corect, fiindcă știi cum și cât să dai din tine și mai ales cui! Cum spuneam, „mulțumesc” este prea puțin pentru recunoștința și bucuria pe care le simt pentru tot ce sunt. Și-mi vin în minte versurile minunatei interprete de muzică populară Oana Carmen Bogza care sună cam așa: „Tinerețe, stai cu mine, că acum mi-e cel mai bine! Tinerețe, floare rară, nu te prind ș-a doua oară… Sunt pe viața mea stăpână, Doamne, nu îmi lua din mână, tinerețea mea!”

foto credit pinterest.com

Citește și a iubi „necondiționat”

Exit mobile version