„Un singur stâlp a dăruit Dumnezeu creațiunii sale: iubirea.”
Fluturi sărutându-se
Cu gene `ncins-a ochii tăi
Cel ce-a creat din veci iubirea,
Iar ei sclipiri de soare-au prins
Și-un fulger umed li-e privirea.
Cu drag eu genele-ți ating
Cu genele-mi de tremur pline,
Din ochi clipesc aprins și des –
Și astfel te sărut pe tine.
Bătând din aripi, când ne sunt
Unite-aprinsele pleoape,
E par` că soarele-ar luci
Și `ntr- însul ne-am uita de-aproape.
Atunci eu sorb în ochii mei
Privirea ta, și mă `mpresoară
Scântei, un râu adânc de foc –
Iar genele mi se scoboară.
Se face noapte- n jurul meu!
Eu pier în stingerea clipirii,
Bătând din ostenite-aripi,
Topit de flacăra iubirii.
( Carmen Sylva, „Cântece și sonete”)
Suntem în plin romantism, cu o intersectare a curentelor, clasicismul formelor perfecte, ritmate și rimate, și romantismul emoțiilor, când în universul poetic pătrund noi categorii estetice, precum sublimul, feericul, sau fantezia creatoare; acestea își pun amprenta de sensibilitate, iar, ca specie literară, confesiunea lirică și meditația poetică se dezvoltă în construcții și parcursuri noi, punând în relief imaginația, armonia contrariilor și reflecția. Este promovată, ca tehnică, evadarea din realitate prin vis și somn, prin preferința pentru timpul nocturn, sau îndepărtarea de spațiile realității proxime. Confesiunea lirică acordă o importanță deosebită trăirilor sufletești, în special iubirii, dar și reflecțiilor asupra condiției omului de geniu sau asupra unor idei filozofice, cum ar fi timpul și spațiul nemărginite, ca proiecții ale spiritului uman.
În câmpul liric al poeziilor sale, Carmen Sylva cultivă teme și motive romantice, cu nostalgie și imens umanism : gingășia copilului, iubirea mamei pentru puiul ei, dragostea pentru pământul sfânt al patriei adoptive, natura cu adevărurile ei, fiorul morții, credința, tot ce ține de ființă, viață și moarte.
Dacă suntem într-adevăr făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, atunci trebuie să fim creatori” (Carmen Sylva, „Cugetări și impresii”)
Carmen Sylva (lat. „cântecul pădurii”) este pseudonimul, iar numele complet al Elisabetei a României este, el însuși, o simfonie: Elisabeth Pauline Ottilie Luize zu Wied (29 decembrie 1843 – 18 februarie 1916). Ea a fost prima regină a României. Inteligentă, cultivată, sensibilă, s-a identificat cu poporul care a adoptat-o: în 1869, principesa Elisabeth s-a căsătorit cu regele Carol I, la trei ani de la venirea acestuia pe tronul țării; fusese dorită ca noră și de regina Victoria a Marii Britanii, însă știa deja câteva cuvinte românești și malurile Dâmboviței erau pitorești… A primit promisiuni de stabilitate, armonie, fericire, dar și îndatoriri față de patrie, pe acestea din urmă ea îndeplinându-le, cu imensă iubire de țară.
Dar mai presus de promisiuni și cuvinte, stă soarta omului care lovește atunci când nu s-ar aștepta. Regina Elisabeta a României își pierde unicul copil, pe micuța principesă Maria, de patru ani, care îi spusese dureros înainte de a muri că își dorește să călărească pe o stea, cândva… pierderea aceasta este durerea cea mai mare pentru o mamă. Cum a încercat ea să supraviețuiască acestui episod de viață cumplit și, sigur, nedrept, aflăm din orientarea ei către arte, literatură, desen ( își ilustrează cu grație propriile cărți, iar despre reprezentarea evangheliei de la Curtea de Argeş, Nicolae Petrașcu scrie: „e o operă nemuritoare, unde sunt înfăţişate toate faptele vieţii lui Iisus cu o rară ingeniozitate de fantezie şi pentru care ea a pus ani întregi de muncă”); se retrage și în muzică ( ea cânta la pian, orgă și clavecin; marele pianist Ignac Paderevscki spunea despre regină că „nu este nicio femeie în Europa care să simtă muzica în felul în care ea o simțea”). Se orientează așadar către zonele cele mai sensibile ale vieții, se implică total în actul creator artistic, convinsă că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, deci avem în noi harul creator.
Recunoscută ca patroană a artelor, este apreciată de criticul de artă și publicistul Nicolae Petrașcu, cel care a cunoscut-o personal la castelul Peleș și care scria:
„Ca poetă, ca scriitoare, inima ei frământa atâtea doruri și mintea ei atâtea gânduri, care cereau, „intrarea în lume”, cereau veșmintele vorbirii, că era nevoită să scrie adeseori nopțile. Lista operelor ei este foarte mare și unele din ele, prin întinderea și ținuta lor, sunt lucrări de primul plan. Ea nu și-a uitat ca scriitoare țara, traducând legende și poezii populare românești și făcându-le cunoscute lumii întregi.”
Carmen Sylva contribuie la fondarea unor instituții caritabile și este recunoscută ca fondator al asistenței sociale în România, punând în frunte elita feminină a țării, un „încântător batalion”.
Debutează în 1880 cu două volume de versuri, în Leipzig, opera finală numărând o mie de poezii, nouăzeci de nuvele strânse în patru volume antologice, treizeci de opere dramatice și patru romane. A fost cel dintâi traducător al versurilor eminesciene, iar pe poet l-a decorat cu Ordinul „Bene Merenti”, ordin instituit de regele Carol I, pentru merite deosebite, însă Eminescu a refuzat premiul, el având opinii antidinastice. A fost primit la castelul Peleș, iar Carmen Sylva notează în memorii:
„Tenebros” el îmi amintea de Manfred și de Faust, de chipurile „palide ale marilor romantici. (…) Avea pe chip acel vag surâs crispat și copilăresc ce se zărește pe portretul lui Shelley”, scria regina în jurnalul său. Și completa: „În toată viața mea, el a rămas pentru mine imaginea Poetului însuși, nici a celui blestemat, nici a celui inspirat, ci a poetului aruncat dezorientat pe pământ, nemaiștiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda.” Regina unei țări s-a înălțat, spre cinstea ei, până la Regele poeziei românești…
În1881, devine membră de onoare a Academiei Române și, în 1888, primește Premiul Botta al Academiei Franceze. A purtat corespondență cu Auguste Rodin, Aristide Maillol, și Emile Galle, a fost citată de către Mark Twain, sau Vincent van Gogh, a fost admirată de Frédérik Mistral, Sully Prudhomme, Leconte de Lisle, Guy de Maupassant, dar și de Theodor Roosevelt; compozitorul Franz Xaver Scharwenka i-a dedicat unul din concertele sale pentru pian, Charles Gounot i-a propus să îi scrie versurile pentru o cantată, Nicolae Grigorescu a pictat pentru ea, George Enescu, cel pe care l-a trimis la studii în străinătate, a cântat cu ea în castelul Peleș, iar exploratorul Julius Popper i-a închinat descoperirile pe care le-a făcut în Țara de Foc.
Cartea cea mai cunoscută este „Poveștile Peleșului”. Cităm și alte titluri, lista operelor sale este foarte mare și unele din ele, prin întinderea și ținuta lor, sunt lucrări de primul plan:
„Cugetările unei regine”1882,
„O rugăciune”, 1883,
„Din două lumi”, 1884,
„Printre veacuri” , 1885,
„Bate la ușă”, 1887,
„Poșta militară”1887, coautor, cu Mite Kremnitz,
„La voia intâmplării”, 1888, coautor, cu Mite Kremnitz,
„Robia Peleșului, 1888,
„Deficit”, 1891,
Vârful cu dor” , coautor, cu Mihai Eminescu,
Cuibul meu”, „Cântece din valea Dâmboviței”, „Cântecele mării”.
Aforisme semnate de Carmen Sylva:
„Bunătatea tinereții este îngerească; cea a bătrîneții este dumnezeiască”
„Dumnezeu iartă. Natura niciodată”.
„Bucuria este viața văzută printr-o rază de soare”.
„Soarele este cel care vede lumea învăluită de căldură și lumină. Fii mai întâi un soare și apoi privește lumea”.
„Geniul este asemenea soarelui: își împrumută lumina”.
Și o mărturisire:
„Puțini sunt aceia care să se fi bucurat atât de mult ca și mine când am împlinit vârsta de șaizeci de ani (…) Mi se părea că această vârstă e limanul desăvârșit al liniștii și păcii și că atunci viața, care a început pentru mine foarte viforoasă, ar trebui să se netezească și să oglindească numai în culori strălucite cel mai frumos apus de soare. Dar viața rămâne de cele mai multe ori întunecată și plină de enigme până la sfârșit. Nu viața se netezește, ci sufletul.”
Citiți și Illo tempore, sub zodia Legilor nescrise, de aceeași autoare.
M-am născut într-o zi de duminică, în miezul ei și-n miezul iernii, cu nămeți înalți, cât casa, îi percepeam albaștri, de aceea albastrul mă fascinează și acum. Și miezul mă fascinează, miezul cuvintelor și al ideilor ce vin la mine pe rând ca într-un puzzle al vieții, cu mult albastru din sevele cerului de suflet, de văzduh, de lacrimă…