Pandemie, izolare, teamă, criză financiară, încălcare a drepturilor, distanțare fizică, mască, virus, vaccin, dezinfectant, criză sanitară… Sintagme pe care le auzim în fiecare zi și care ne bântuie de aproape un an. Trăim vremuri pe care nu credeam că le vom trăi vreodată; am citit despre perioadele de pandemie, am „văzut” cum trăiau oamenii în acele timpuri de boală, de neputință și de disperare, cum percepea fiecare nenorocirile abătute asupra lor; nenorociri, pentru că fiecare viață este importantă. Oamenii sunt la fel, acum ca și atunci, pentru că în fața bolii și a morții suntem la fel de vulnerabili, indiferent de statutul financiar, de frumusețea fizică sau de epoca în care trăim. Și atunci, ca și acum erau oameni care se temeau pentru ei și pentru familiile lor, iar pentru asta încercau să se protejeze atât cât puteau; dar erau și oameni care poate nu credeau că li se poate întâmpla tocmai lor să fie atinși de virus.
E greu să simți că îți sunt încălcate unele libertăți sau drepturi, e greu să trebuiască să te izolezi de cei dragi, e foarte greu să nu îți vezi părinții și frații sau să nu-i poți îmbrățișa cum făceai odată, fără teama de a-i îmbolnăvi; dar și mai greu, de nedescris e atunci când boala își înfige gheara necruțătoare asupra familiilor noastre.
Omenirea a mai trecut prin perioade de epidemii în ultimii 2000 de ani, ele rămânând consemnate în istorie pâna astăzi; amintim doar de ciuma antonină (165-180), ciuma lui Iustinian (541-542), ciuma bubonică (1347-1351), variola (1520 până în prezent), ciuma italiană (1629-1631), marea ciumă a Londrei (1665), holera (1817-1975), febra galbenă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), gripa rusească (1889-1890), gripa spaniolă (1918-1919), gripa asiatică (1957-1958), gripa Hong Kong (1968-1970), virusul HIV/SIDA (1981 până în prezent) sau ebola (2014-2016).
Unele virusuri au fost eradicate, cu altele omenirea a trebuit să învețe să conviețuiscă. Pentru unii, pandemia actuală va fi o lecție de viață, dar pentru alții nu. De pe urma ei, unii vor pierde, alții vor câstiga, așa cum spune și zicala „pentru unii mumă, pentru alții ciumă”. Pentru dramaturgi sau pentru scriitori, pandemia poate fi și chiar este sursă de inspirație, dovada fiind cărțile apărute în ultima perioadă.
E posibil ca și pentru celebrul scriitor francez Gustave Flaubert, experiența epidemiei și a izolării să fi fost o sursă de inspirație pentru el. Ne putem face o idee despre această experiență a carantinei trăite de Flaubert, dintr-o scrisoare pe care acesta i-o adresa verișoarei sale Olympe Bonenfant. Este vorba despre pandemia de holeră din 1850, când Flaubert se afla într-o lungă călătorie spre Orient alături de bunul său prieten Maxime Du Camp – fotograf și scriitor francez, membru al Academiei Franceze, rămas astăzi în umbra unor mari nume ale literaturii franceze, precum Charles Baudelaire sau Théophile Gautier. În lunga lor călătorie începută în octombrie 1949 trec prin Alexandria, Cairo, Assouan și ajung în Liban. Acolo, autoritățile îi pun pe cei doi prieteni împreună cu tot echipajul pachebotului în carantină, de teama răspândirii epidemiei de holeră. Și pentru că umorul ajută la detensionarea unor situații și la trecerea mai ușor peste probleme, iată cum îi descria Flaubert verișoarei sale această peripeție a carantinei din Beirut.
„Astăzi când suntem închiși, profit de ocazie ca să-ți trimit acest bilet ca amintire. Lazareturile au fost inventate pentru carantină și carantina ca să le umplem buzunarul dragilor de turci. [1] Totul sub pretextul ciumei. Și, din moment ce venim dintr-o țară străină, avem ciumă. Și cred sincer că le e frică de asta. Așa că în momentul ăsta suntem suspecți de holeră, pentru că pachebotul care ne-a adus aici din Alexandria acostase în Malta, și în Malta fuseseră două cazuri de holeră cu cincisprezece zile înainte. Drept urmare, suntem izolați între patru pereți pe o peninsulă și ținuți sub supraveghere. Încăperea din care îți scriu nu are nici scaune, nici canapele, nici mese, nici mobilă, nici gratii la ferestre. Chiar facem pipi în locul unde ar trebui să fie gratiile așa-ziselor ferestre, amănunt pe care tu probabil îl vei găsi de prisos, dar care dă o pată de culoare locului. Nu e nimic mai caraghios decât să-i vezi pe cei care ne păzesc cum comunică cu noi, cu ajutorul unei prăjini, fac sărituri ca niște oi pentru a ne evita atunci când ne apropiem de ei și ne primesc banii într-o strachină umplută cu apă. Când vrem să-i speriem de moarte, nu trebuie decât să-i amenințăm că-i îmbrățișăm: se-ngălbenesc. Pe scurt, cu toate că suntem în momentul ăsta într-un loc cu nume funebru, ne amuzăm copios. De altfel, avem în fața ochilor una dintre priveliștile cele mai strălucitoare din lume, cum se spune în stil pitoresc: marea de un albastru indigo se lovește de stânca pe care suntem cocoțați. E atât de transparentă, încât atunci când ne aflăm pe malul ei se văd peștii înotând și mișcând ierburile marine din adânc și algele care se unduiesc în miscarea valurilor. Și când ridicăm capul, descoperim un lanț muntos (Libanul) înfășurat cu o cravată de nori la mijloc și pudrat cu zăpadă pe creste. Așa că, în două sau trei zile o să încălecăm pe cai și o să plecăm spre Ierusalim când vom fi la sfârșitul unei alte săptămâni. Am terminat de călătorit cu barca. De-aici încolo va fi cu calul și măgarul. Bineînțeles că vom avea pe ici – pe colo și câte o cămilă pentru a nu ne pierde obiceiul. În rest, cămila e o creatură admirabilă. Eu nu mă mai satur s-admir acest animal straniu si grațios. Atunci de ce unei femei urâte îi atribui apelativul de cămilă? [2] Cine a inventat așa o glumă proastă avea o părere tare bună despre sexul frumos. Le-aș dori soților nefericiți să aibă niște dromadere în loc de soții; la fel de îndărătnice. Draga mea Olympe – uite, cred că e miezul nopții – e timpul să mă culc, de vreme ce avem obiceiuri patriarhale – măcar atât – suntem în ținutul patriarhilor. Îmbrățișează-i din partea mea pe toți ai tăi. Cât despre mine, biata de tine, o îmbrățișare din partea mea, oricât de impertinent a fost dom’ Du Camp (om amabil) că mi-a luat-o înainte. Al tau, din adâncul inimii, Gustave.”
[1] La vremea respectivă, Beirutul și celelalte țări din Golful Persic se aflau sub administrație otomană, iar turcii pretindeau anumite sume de bani, drept zeciuială pentru administrarea acelor lazareturi. Acest lucru se întâmpla și în țările române, până la Revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821.
[2] Scriitorul face referire aici la un proverb arab: „La vie est un désert dont la femme est le chameau” (femeia este pentru viață ceea ce este cămila pentru deșert).
Citiți și despre Balzac, omul
