”Literatura este singurul drum prin care te poți întoarce mereu în miezul tainelor din tine. Rămân la convingerea că scrisul e o formă de terapie intensivă: te lasă doar să privești prin geam la tot ceea ce a salvat ființa ta și a pus pe ventilație mecanică, pentru cât va fi să mai fie. Asta după ce ți-a(i) intubat sufletul. Scrisul e singura formă de libertate absolută, fiindcă îți îngăduie să fii oriunde, oricând, cu oricine, fără limite, bariere sau filtre omenești. M-am lovit de un gând cu cicatrice pe mijloc și m-a durut rău, mult mai rău decât atunci când îți zdrobești degetul mic de la picior de marginea unei mobile. L-am înnodat, l-am pus la gât și mi-am promis că o să fac din el o poveste. Una cu urzeală din cuvinte adevărate. Ca să nu ajung să (i) cred vreodată că nu, nu am trăit, ci doar mi s-a părut.”
Adriana Bogatu
Aceeași confesiune, aceeași declarație de dragoste față de literatură, luminile și umbrele ei, același tumult în care se țes, pe pânza memoriei de neșters, amintirile, trăirile, tot ceea ce formează materia unui suflet de femeie. Și o nouă carte:
CÂND ȚI-A SPUS CINEVA ULTIMA DATĂ ”TE IUBESC!”?
Suntem, fiecare din noi, memorii-palimpsest umblătoare, încercând să ne găsim locul într-un puzzle mereu mișcător de alte amintiri vii care își revarsă gheața sau focul în marea întâlnire cu viața. Nu suntem niciodată singuri, chiar dacă ne-am închide în noi înșine și am arunca departe cheia ferestrelor către lume: întotdeauna există în noi un eu care se oglindește în fiecare sentiment pe care îl așezăm în palmă și-l ducem la ochi, la gură, la inimă, spre a-l cunoaște mai bine. Cartea Adrianei Bogatu e un fir roșu care leagă carnea, amintirile și sufletele pe care le-a descoperit, cu minuția unui chirurg, într-o expediție surprinzătoare prin istoria contorsionată a unor ani de trăire vulcanică, iar țesătura pe care o oferă cititorului e un amalgam de revelații în care cuvintele se re-trăiesc odată cu urzeala poveștii. La finalul ei, ai impresia că ai parcurs un drum care te-a ținut permanent cu ochii deschiși, cu simțurile ascuțite și cu răsuflarea tăiată, ca și cum cineva ți-ar fi dat crucea lui, s-o porți cu luciditate, până în inima Golgotei.
Iată un fragment din cartea pe care o găsiți accesând ACEST LINK:
VINERI, PE LA MIJLOCUL ETERNITĂȚII
E vineri seara și termin programul pe la cinci. Știu că pe la prânz, T. plecase în delegație. Nu m-a sunat să-și ia rămas bun. Evităm ipocrizia gesturilor de circumstanță. De obicei, vine, mă așteaptă și apoi mergem direct acasă. Zi de zi. Dimineața mă lasă în fața birourilor, seara mă preia ca pe un colet. Uneori, râd spunând că sunt ”femeia cargus”, colet predat, colet preluat. Zile egale, semânând până la absurd una cu cealaltă. Încui biroul și ies în stradă. Orașul e luminat pentru sărbători. Mult prea luminat și prea kitchos. Nu e frig. Pornesc pe jos către casă. Intru în magazinul mare din centru, sunt vreo doi ani de când n-am mai fost acolo, îl vedeam mereu din mașină preț de câteva zeci de secunde, cât așteptam la semafor, în mașină. Adică, într-o altă colivie. Apucam să zăresc oamenii intrând și ieșind pe ușa rotativă, unul după altul, grăbiți, cu capul în jos, zgârciți în mișcări, obosiți, dar liberi. Nu intrasem niciodată în magazin la cinci după-amiază, programul meu se termina, de obicei, la ora 20, când doar vitrinele mai erau luminate, iar orașul meu provincial se golea de oameni. În seara asta, am intrat și eu pe ușa rotativă. Am ajuns la scările rulante, am urcat până la primul etaj, m-am plimbat liniștită printre rafturile cu vopsea de păr și cosmetice, mi-am ales două cutii din nuanța mea preferată de la Wellaton, o spumă de păr și un șampon. Încet, fără să mă grăbesc. Am plătit, apoi am coborât, m-am oprit la raftul cu bijuterii, dar n-am văzut mai nimic fiindcă aveam ochelarii rătăciți undeva prin poșetă și eram prea obosită să-i caut. Am ieșit din magazin și am plecat pe jos, spre casă. Știam că nu e nimeni care să mă aștepte, orașul clipea hipnotic din mii de beculețe de toate culorile, mi-era foame și somn. Noroc că nu era frig. Mi-am cumpărat o felie de pizza, dar era sleită, așa că am dat-o unui cățel care a fugit bucuros în iarbă să o mănânce, magazinele se pregăteau de închidere, vânzătoarele își puseseră paltoanele peste galantare așteptând să iasă repede pe ușă, e decembrie și lumea are o grămadă de treabă acasă, la un magazin de mezeluri o vânzătoare bătrână acoperea marfa din vitrinele frigorifice cu coli albe de hârtie, s-a făcut mai frig, mai am de mers cam 20 de minute până acasă, îmi simt picioarele grele, dar sunt un om liber, foarte liber, dintre aceia care nu au nevoie să se uite la ceas, nu mă zorește nimeni, nu trebuie să pun în farfurie nimănui, în seara asta pot sta pe telefon, ca adolescenții, cât vreau eu, sunt singură și liberă, nu-mi dau socoteală nici măcar mie…
