Pe punctul de a plânge de bucurie în această dimineață, deoarece mi-am amintit parola contului de Microsoft, am hotărât să dau un gând în plus acestui gest.
Datorită faptului că am analizat deja tristețea păcatului, observația va merge către calitatea bucuriei, ori numita qualia filozofică a sa.
Nu spun că doar fericirea o produce, deoarece absolutul este o dezbatere activă a filozofilor și nu aș îndrăzni să intru la o asemenea petrecere, ci spun că este interesantă urmărirea mecanismului.
Orice acțiune sau idee provocă apariția qualiei, deci poate fi pozitivă sau negativă, falsă pentru mine ori adevărată pentru domniile voastre: în fond o chestiune de percepție.
Cel mai simplu exemplu este al unui daltonist care înțelege culoarea roșie, în felul său, ori al celor ce confundă durerea cu bucuria.
Cum se poate stabili astfel care este o bucurie de calitate ori una falsă?
Aceasta întrebare produce bătăi de cap multora, dar in caz de dubii consult enciclopedia Stanford, care îndeplinește pentru mine ambele funcții: întâi provocând durerea studiului apoi satisfacția înțelegerii.
De fiecare dată când cred că am priceput ceva, mă bucur, adică simt o particulară reacție chimică, ce vine cu producerea serotoninei, endorfinei ori dopaminei. Menționez aici un ghiduș articol de psihologie care îndeamnă la consumul de carne de curcan ori banane, pentru a îmbunătăți serotonina, de exemplu.
Dar la fel se știe că nu ai nevoie de corp pentru a experimenta fericirea, deoarece meditația trece prin minte adică prin idei. Probabil cunoașteți deja exemplele cu credincioșii de la malul râului Gange, care își găuresc limba ori obrajii, de maniera voluntară, cu sau fără sângerare ori aparentă suferință.
De aceeași manieră, bineînțeles că visele vin să complice lucrurile, deoarece se pot produce chiar și în absența noastră: deci când corpul sau mintea nu acționează. Aceste vise au fost obsesia dlui. Jung de exemplu, la care dl. Huxley a adăugat conștiința colectivă, care nu se poate demonstra de formă genetică dar pare că se manifestă de la generație la alta.
Odată atinsă această coastă metafizică, singurul care mă lămurește este bunul Dumnezeu, deoarece este unicul cunoscător al tuturor drumurilor creației sale.
Fiind în toate, nu este greșit să afirm că există până și în calculatorul meu.
Însă, este corectă bucuria pe care o simt prin amintirea parolei ori este o iluzie?
Iar dacă este o iluzie, cum poate să fie adevărată bucuria ce o poartă?
Din ușă in ușă deci, și cu ajutorul dicționarului Stanford, m-am lămurit că nimic din ceea ce rumegăm aici este o idee ci un idealism, iar idealizările nu sunt binevenite.
Singurul care poate să decreteze binele si răul ca adjective, continuă să fie Bunul Dumnezeu, fără de care nici o teorie ar ajunge la capăt spiritual, deci metafizic, oricât de multă bucurie ne-ar produce.
Despre existența ori manifestările Sale, să lăsăm conștiința fiecăruia să decreteze, amintindu-ne un îndemn fundamental: cel de a nu judeca pe alții, că nu suntem capacitați.
@NCA
