Am trecut de fatidica vârstă de 40 de ani. Știu, nu tocmai original începutul, dar dacă ar fi ușoare (începuturile), toata lumea s-ar pricepe la ele și nu s-ar mai distinge unele de altele.
Căzută în clișeu, afirmația mea incită sau suscită măcar o proporție moderată de curiozitate. Cel puțin, eu așa sper. „Să vedem ce mai are și asta de adăugat, dupa ce au curs tomuri întregi de cerneală despre subiectul ăsta!” Hm! Breaking news, nu sunt multe de adăugat. Dar la ce dau drumul în eter acum, va fi percutant subiectivismul. Ca anticiparea să nu fie prea mare, menționez de pe acum, voi fi ambiguă. Dintr-un motiv simplu, nu-mi stă în obicei să mă expun ochiului public. Iar ar veni my darling să-mi atragă atenția: Iar dai din casă?! Nu dau.
De multe ori mă laud cu ei pentru că… Pentru că mi-s dragi și sunt ai mei. Sunt reperele mele. Dar cam asta e atitudinea multor altora pe lumea asta. Nu mă desprind de medie. Mda, e greu de înțeles și pentru mine. Justific imediat. Încercam să-mi enumăr în gând binecuvântările. Până la urmă am făcut-o cu voce tare… Și imprimat negru pe alb acum, să adun dovezi. Copii, check; soț, check; realizări personale, check; profesionale?!, hai, check…De ce mă mai plâng?!
Am trecut de 40 de ani și azi îmi pică greu noțiunea. E cam nedigerabilă. Fir-ar, la vară fac 42! Nu este colea, după colț (norocoasa de mine – vara-i departe), dar mi s-a aciuiat în minte și dintr-o dată m-a acaparat gândul ăsta obtuz. Azi se spune c-ar fi Blue Monday. Am o familiaritate veche cu conceptul. Dacă mă întreabă cineva și pe mine, la mine-s blue și alte zile ale săptămânii…
Cum spuneam, niște minți luminate, habar n-am cum au calculat, dar știu ele mai bine, au ajuns la o concluzie pseudo-științifică. Anume, cam a treia zi de luni din ianuarie, e considerată cea mai deprimantă zi din an. Își revine omul după bețiile de sfârșit de an, sau nostalgiile aferente, sau rezoluțiile emfatice și, zbang, îl izbește realitatea. Nu-i nici mai bun, nici mai frumos, nici mai devreme acasă, nici… Restul nu mai contează, dar cam ăsta ar fi esențialul. Și-am mai înțeles ceva, tot googălind despre Blue Monday. Nu disperați, există o formulă și pentru cea mai happy day a anului. Cea mai fericită zi, tot după calcule alese, pică de obicei în luna iunie, la solstițiu. Uite de aia sunt eu mereu fericită undeva în jur de 21 iunie. Și nu degeaba e luna mea de naștere (sic!).
Revenind la oile mele, azi sufăr de-o petite déprime. Așa mi-a spus mie odată terapeutul. Să nu mai zic că-s depesivă, e prea mult (doar o dată demult a fost cât trebuia să fie), când mă înghit melancoliile, se cheamă petite déprime… Sau mai degrabă, azi îi suport efectele. Fără prea multe explicații științifice, sau pseudo, nu-s în apele mele. Entuziasmul unui nou an a trecut, senzația de efervescență s-a diminuat, iar eu m-am trezit chestionându-mă apatic ieri, că tot era duminică, ziua aceea predispusă la introspecții de tot soiul: Și eu ce fac acum? Care-mi sunt planurile? Iar derivă? Hmm. Până să zic pâs, mi-am sabotat eu singură și ultima fărâmă de optimism de cum m-am trezit. Mintea sprintenă, spre deosebire de voința mea, a dat galop să-mi amintească că-s trecută de…
M-am simțit bine în pielea mea de 30 și ceva de ani. Chiar și cea de 40 mă acomoda bine. Dar iată că nu pot nici măcar eu să țin timpul în loc. Cumva, trăiam eterna amăgire că eu nu simt timpul curgând. Mi-am permis luxul de a copilări. Așa, cu maturitatea la pachet, nu ca o ingenuă de 15 ani. Ori ceva îmi spune că nu va mai fi cazul. Ce-o fi rău în asta, mă întreb eu acum? Cine a zis că e bine să fii adult? Să fii suma tuturor grijilor și preocupărilor anoste? Iar când intri în criză, faci orice să revii la starea inițială. Poate așa eviți impactul. Uite temă de meditat astăzi!
Nu vreau să trec prin crize existențiale, să mă încadrez în tipare bine delimitate, să mă vindec prin excese. În mod deosebit, nu vreau să mi se amintească: Ești adult responsabil – comportă-te ca atare! De ce asociem vârsta de 40 de ani cu anumite transformări? Singura diferență pe care o simt înaintând în vărstă este că știu mult mai bine să gestionez anumite lucruri. Iar prioritățile se schimbă. Începi oare să apreciezi ce ai? Să știi cum să obții ceea ce-ți lipsește? Ce-mi lipsește? Excepționalul. Pe plan personal, l-am dobândit. Nu ca să mă laud. Cum viața mi-a fost lină – și sunt recunoscătoare –, aș merge mai departe. Mi-o fi dor de sentimentul acela de desăvârșire?! De satisfacție pură? De a aduce un zâmbet pe chipul unui om? De a lăsa o amprentă mai adâncă, de a face o umbră mai semnificativă? Ce?
Azi e Blue Monday și eu mă perpelesc. Mă apropii de jumătatea vieții (hopefully) și aș vrea… Ce? Preocupări efemere, triviale, nu mă mai atrag. Încerc să mă rup din rutina sâcâitoare pentru a mă strecura în cea care dă sens. Rutina nu e neapărat supărătoare, atât timp cât te pierzi în lucruri mărunte ce-ți înseninează zilele. Ieri încă-mi spuneam c-aș vrea să-mi păstrez o doză de imaturitate, să-mi pot da curs liber viselor.Ieri m-am mustrat că dau prea mare importanță lipsurilor, neajunsurilor. Dar ieri poate deveni azi…
Și-mi fac o promisiune. Mai multe. De acum înainte, nu voi atribui prea mult consum emoțional episoadelor negative. Mă voi opri, cu precădere, asupra lucrurilor simple pe care în mod obișnuit le ocolim, nu le acordăm meritele deținute. Bucuria în simplitatea unui răsărit, a unui crepuscul, a unei escapade neplănuite, a primei zăpezi așternute, a unui râset de copil, a unui măr înflorit și a frunzei tomnatice căzută pe jos. Îmi voi sorbi energia din lumea asta statică, văd eu cum… Iar recunoștința va fi urmarea renunțării la încrâncenarea cu care mă înarmasem ca un scut. Credeam că era generatoate de forță. În realitate doar mă ținea în loc.
Fie ca vârsta să nu fie o definiție, nici măcar o etapă, doar un număr matematic care nu mă poate cuprinde sau defini. Să fiu eu, chiar și atunci când ezit să fiu eu, pentru că nu am idee cum să fiu…
Citiți și Oare chiar fac parte din grup?, de aceeași autoare.
