„Blonde”, o peliculă subapreciată

„Blonde”, o peliculă subapreciată

Filmul dramatic „Blonde”, regizat de Andrew Dominik (acesta fiind și autorul scenariului), a fost lansat în Veneția la data de 8 septembrie 2022, în Statele Unite ale Americii la data de 16 septembrie, iar pe Netflix în 28 septembrie. Rolul actriței americane Marilyn Monroe este interpretat de Ana de Armas, durata filmului biografic fiind de două ore și patruzeci și șase de minute.

Pelicula este inspirată din cartea semnată de Joyce Carol Oates, având aceeași denumire și reprezintă a paisprezecea ecranizare a vieții regretatei vedete americane, Marilyn Monroe. După cum este binecunoscut în acest moment, „Blonde” a primit foarte multe critici negative. Trebuie să recunosc faptul că încă îmi pun problema de ce; departe de mine este intenția de a încerca să schimb păreri sau gândul de a nu le accepta. Cu toate acestea, nu pot să nu remarc faptul că s-a „omis” un foarte important aspect, anume ficțiunea. 

Deși, din punct de vedere etic, o biografie ar trebui să se bazeze strict pe adevăr, atât viața, cât și moartea starletei este îmbâcsită de un fum gros de mister, îndoieli, incertitudini, adevăruri fabricate și așa mai departe. Pe scurt, există foarte multe aspecte ale vieții actriței de cinema pe care nu le știm și nu le știu nici măcar persoanele care au făcut parte din viața ei; atunci când dorim cu orice preț să facem un puzzle, însă ne lipsesc piese, cum anume vom proceda? Vom înlocui piesele așa cum ne pricepem mai bine. Astfel s-a „născut” „Blonde”, iar pe același principiu s-au „născut” celelalte filme biografice despre viața lui Mailyn Monroe.

Cu riscul de a enerva, consider că „Blonde” reprezintă cel mai bun film biografic despre viața actriței arhicunoscute. Modul în care frânturile din aparițiile reale ale lui Marilyn sunt continuate cu remake-ul din peliculă, în care imaginile alb-negru se îmbină cu imaginile color este fascinant, asemeni muzicii compuse pentru film.

Ana de Armas a reușit să surprindă în interpretarea ei delicatețea, sensibilitatea, forța, revolta, dar și acel ceva specific celor traumatizați, condamnați la un parcurs sisific în viață, însușiri specifice lui Marilyn Monroe.

Poate că în această ecranizare nu s-a insistat pe adolescența actriței, pe dualitatea Marilyn-Norma sau pe ideea de Marilyn Monroe ca un alter-ego al Normei Jeane tocmai pentru că Marilyn Monroe nu a crescut niciodată; deși prezentându-se ca o bombă s*xy, Blonda a rămas mereu fetița-femeie, fiind sfâșiată de visul american, de bărbați care o văd ca pe un obiect sexual, de bărbați cu porniri animalice, misogini, american rednecks. 

„Blonde” ne prezintă o Marilyn neiubită, nedorită, neauzită, neapreciată, o Marilyn abuzată în copilărie de o mamă cu probleme psihice, care a dorit-o atât timp cât a avut un bărbat lângă ea și care a supus-o violenței fizice și verbale, învinuind-o pentru faptul că tatăl copilei le-a abandonat. Mai apoi, vedem o Marilyn carne de tun, mașină de făcut bani, abuzată psihologic de regizori idioți și autosuficienți, care i-au fabricat pe nedrept imaginea de stupid blonde, o Marilyn violată în repetate rânduri, inclusiv de președintele Americii de-atunci. Scena s*xului oral a intrigat, de asemenea. Din nou, nu înțeleg de ce, tocmai pentru că frații Kennedy (precum și tatăl lor) și-au făcut un renume din a fi neciopliți big time, așa că nu ar fi fost, din păcate, exclus așa ceva. Că nu este corect să i se pună în cârcă unui om decedat ceva îngrozitor, ce nu se știe dacă a făcut sau nu, e adevărat; aici, însă, revin la metafora cu puzzle-ul ficțiunii.

De asemenea, filmul conturează un om fragil, care-și dorește cu ardoare să iubească și să fie iubit, care-și dorește, poate mai mult decât orice, să fie mamă. Marilyn din „Blonde” nu e prezentată ca o idioată, dimpotrivă: e o femeie care-și dorește să facă actorie la modul serios, să fie actriță de teatru, să joace în piese semnate de Cehov. Din păcate, însă, nu este lăsată, i se ia orice drept la cuvânt, la alegeri, la viață personală. Se dorește (de către bărbați, desigur) faptul de a fi redusă la o păpușă gonflabilă, faptul de a trăi sub influența alcoolului și a barbituricelor pentru a fi amețită și docilă, astfel încât să se lucreze mai ușor cu ea pe platourile de filmare, să fie marioneta perfectă.

Este înduioșător cum Marilyn Monroe nu percepe, în multe situații, abuzul, căutând în mod disperat dragostea mamei ei, chiar și atunci când e adult, chiar și atunci când, în mod evident, mama ei era doar o epavă în ospiciu (și chiar dacă nu ar fi fost, tot nu ar fi putut s-o iubească).

Misterul în care a fost învăluită imaginea tatălui (măsluit de mama fetiței Norma ca un star, un artist) a bântuit-o pe Marilyn toată viața sa, până în ultimul moment, aceasta fiind ani de zile victima unei glume grotești.

„Blonde” este un film care m-a impresionat, care este, strict din punctul meu de vedere, subapreciat și care se numără printre ecranizările pe care le recomand.

Citește și Dărâmarea unui mit: Blonde