Pornit să rescrie pagini ale literaturii românești, neobositul Radu Afrim poposește printre paginile scriitorului Radu Tudoran și alege un set de nuvele cărora le oferă straie noi. Bunăoară, directorul de scenă reconstituie universul târgului de provincie, restituind publicului o lume stranie, dar oarecum familiară. Textele lui Radu Tudoran sunt „recondiționate”, iar orașul/lumea provincială capătă conotaţii actuale.
Dintotdeauna, abjecția naturii umane a înghițit, implacabil, feminitatea, prietenia, iubirea. Spectacolul „Orașul cu fete sărace” este un poem despre feminitatea ultragiată și despre degradarea iubirii, dar și despre sărăcia ca stare. Radu Afrim alege motivul prostituatei, amestecă, suprapune, colează, deșiră inefabilul feminin într-o ambiguitate a imaginilor, virate până la disoluție. Spectacolul devine un poem vizual, în care melancolia sună ca o pledoarie sfâşietoare. Mereu, Radu Afrim s-a detașat prin încorporarea unei estetici izbitoare, care rimează cu actualitatea.
Această nouă realizare este o reflecţie filosofică şi spirituală despre un mod de viață somnolent și lasciv, rezultat al influenței slave. Astăzi, într-o Românie occidentalizată, devine tot mai greu să înțelegi dacă atitudinea personajelor de pe scenă reflectă sărăcia sau nepăsarea, promiscuitatea sau doar senzualitatea liberă, indolența sau o stare contemplativă, incapacitatea de acțiune sau pur și simplu vocația metafizică. Alegerile sunt strict personale și aparțin spectatorilor care se lasă purtați într-un univers ficțional specific/personal. Regizorul încapsulează coordonatele personajelor din scrierile lui Radu Tudoran și le aliniază într-un microunivers. Radu Afrim abordează tehnica specifică postmodernității: colajul vizual, dar și textul autorității monolitice a scenariului dramatic.
Timpul imaginar al spectacolului este o coborâre într-o spirală a trecutului, în căutarea unor similitudini cu actualitatea. Spațiul este acel kilometru pătrat al existenței terestre dintr-un orășel uitat de lume, un «bâlci al deșertăciunilor», orașul așezat între stepa nesfârșită și Limanul Nistrului. Orașul mustind de o viață tulburătoare precum apele învolburate ale râului se reconfigurează prin serialitatea tablourilor dramatice. Atmosfera capătă rolul unui „personaj mut”. Bine delimitate de două uși imense (ax central al scenei, ca un «portal al timpului»), cămăruțele reamintesc un topos moldovenesc: case cu mobilier modest, aglomerat, valize, soba de teracotă, pereții ultra-încărcați cu tablouri (Scenografia: Cosmin Florea). Planul exterior şi narativ (desprins din monologul Dăruţei/Diana Roman) şi cele interioare (prinse în obiectiv) se suprapun prin ferestre (decorate cu perdeluțe) sau uşi. Prin fereastra cu flori de gheață, se întrevede orașul înghețat, dar și chipul lungit de tristețe al fetei fără dinți. Interioarele austere și reci – desprinse parcă din picturile lui Vilhelm Hammershøi sau René Magritte – surprind mai bine lumina (nuațele reci de albastru) și ilustrează fragilitatea eroilor de pe scenă.
Între acești pereți, dialogurile personajelor se întretaie cu un câmp sonor încărcat cu numeroase balade populare («Mândră floare-i norocul») mixate cu sonorități create de sintetizator. Așadar și toposul și melosul indică sentimente indicibile şi angoase difuze. Universul scenic se rezumă la o continuă alternanţă de violenţă, candoare, senzualitate exasperată şi dezarmare în faţa biologicului, totul se traduce într-o paletă de culori crude, unde ironia şi disperarea se unesc în acelaşi strigăt. În neglijé-urile lor albe, fetele din casă par niște vestale, dar sunt doar niște curtezane păzite de Mamucica, vajnica matroană care le provoacă avorturi, le instruiește în arta seducției (le învaţă cum să facă pe inocentele în pat) sau le apară când sunt abuzate. Toate locatarale acestui univers înghețat oftează după Marinică (seducătorul provincial, responsabil cu încălzirea – cară lemnele pentru sobă). În fond, încălzitul în acel orășel reprezintă doar o amăgire.
Confesiunile scăldate cu vodcă ale Mamocicăi se întretaie cu cele ale Murei/Frosa și a celorlalte fete din micul univers sufocat de aburii sărăciei și tristeții. Mereu, povestea va oscila mereu între naraţiunea din trecut şi comentariile din prezent, ca într-un dispozitiv confesional, aranjat, în manieră proprie de Radu Afrim. Se succed, rând-pe- rând, poveștile Olgăi, Marusiei, Veturiei sau ale Zinei, strecurate printre faptele seducătorului Marinică (Cosmin Maxim) sau ale subofițerului (Dumitru Năstrușnicu).
Mamocica: Pușa Darie
Joncțiunea Eros-Thanatos e mereu la vedere și e potențată de paracomentariul muzical sau de efectele luminii. În aceste decupaje, tinerele par mai degrabă lucide decât victime. Mura (uimitoarea Ada Lupu) reprezintă puritatea ultragiată. Frosa/Mura pare definiv înlănțuită în tristețe. Actrița Ada Lupu își semnează triumful actoricesc, etalând măsura talentului bine coordonat în acest rol.
Marusia (cuceritoarea Diana Vieru) afișează un soi de detașare și păstrează urmele unui pretins optimism, dar privirea ei denotă că știe cât sunt de singure şi de lipsite de apărare într-o lume unde e prea puţin loc pentru bucurii şi fericire. Element-cheie, ușa, lasă la vedere adevăruri dureroase: o fată care plânge în timp ce băiatul, care a sărutat-o cândva într-un parc, se îmbrăţişează cu o alta, până când cuplul va dispare prin uşa deschisă. Mereu, de după ușa dublă (portalul central), se ivește, ca un laitmotiv, râsul în cor. Tonalitățile sunt variate: ingenuu, sarcastic, jucăuș, eliberator, amar; mereu ritmat, acest râsu’-plânsu’ se insinuează în viețile eroinelor. Femeile acestea sunt distruse sălbatic de legile strâmbe, de violență, viciu și crimă. Vigoarea se aliază cu gingășia, iar din acest grup statuar, eroinele se zăresc printre elementele primordiale (apă/nori, foc/jar din sobă, aer/aburi, fum) de esență psihanalitică. Replicile mixate cu efectele scenice induc ideea de sinestezie și trezesc reflecții în mintea spectatorului.
Radu Afrim rămâne un plastician, ce aduce în prim-plan alegorii la limita grotescului (sexualitatea e asimilată cu ritmul și cadența pendulului), dar şi un regizor care provoacă. În spatele cochetăriei de faţadă, se pot sesiza acele tuşe dureroase, ce suscită empatie în ciuda aerului vicios. Spectatorul contemporan trăiește voluptatea pătrunderii în universul uman cu violentele lui contraste şi nebănuitele lui resurse de redempţiune. Accentul tulburător e menținut de «coincidența» de a trăi într-o lume pândită de catastrofe şi sfâşiere. Depăşind formalismul (de tip inginerie a mijloacelor), „Orașul cu fete sărace” sensibilizează spectatorul trimiţindu-l către marile interogaţii.
„Orașul cu fete sărace”/Scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran (producție a Teatrului Național «Vasile Alecsandri» Iași)
Regia, scenariul și universul sonor: Radu Afrim
Scenografia: Cosmin Florea
Aranjamentul vocal, pregătirea muzicală, pian: Diana Roman
Asistent de regie: Alexandra Vieru
Distribuția:
Mura: Ada Lupu
Mamocica: Pușa Darie
Marinică: Cosmin Maxim
Străinul: Ionuț Cornilă
Subofițerul: Dumitru Năstrușnicu
Fetele:
Dăruța: Diana Roman
Marusia: Diana Vieru
Aurica: Mălina Lazăr
Olea: Ioana Buta
Zina: Iuliana Budeanu
Veturia: Mara Lucaci
Vica : Diana Amitroaie
Lucica: Ioana Aciobăniței
Băieții: Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu
Jandarmii: Florentin Hrițcu, Costică Baciu
Durata: 2 h 30 min
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.