Arta infidelității
– dulce plăcere a căderii în păcat-
Fucking Toujours l’ amour și repet îmbrățișarea aceea sub pleoape ca un refren hodorogit și prost de manea, care nu-ți iese din minte nici cu Hans Zimmer pe repeat o lună de zile. N-am înșelat la propriu nici cât un sfert de piele goală sau măcar cât un vârf de deget scăpat accidental pe un sfârc, dar cu inima am căzut în păcat cât pentru încă zece generații de gagici, de la mine încolo pornire. Ai făcut-o? La propriu? Cu toate cele de trebuință? Carne, oase, sânge, piele, suflu, spasme, duh? Te invidiez, căci știu c-ai rupt ceva din tine, chiar dacă, aparent, te simți complet sănătos! Ești mutilat, iar rănile tale, din nefericire, nu s-au crestat pe organe. ADN-ul le-a încorporat în propria-i spirală și lucrează, le procesează, în schimb. Acum, da, da. Acum, în timp ce noi vorbim de după ecrane.
Mereu am invidiat mitocanii și mișcătoarele. Sub aparenta liniște și armonie a dulcelui cămin, două fascicule a dracului de nonconvergente și, totuși, a naibii de măiestrit mincinoase. To cheat or not to cheat și Shakespeare se-ntoarce sub țărână, prăpădindu-se de nedumerire, ronțăindu-și propriul craniu sub neliniștea acestui mister teluric. To cheat, to cheat mă îndemna un mojic într-o doară, într-o putredă și parfumată seară, sub rima asta proastă, în cafeneaua unui muzeu. Ba ui’ că nu to cheat, monsieur! De ce o faci asiduu și grosolan, l-am întrebat, îngheboșindu-mă mai mult decât sunt, numai să-i par respingătoare? Să ne înțelegem. S-a întâmplat a fi un el, dar la câte ele sunt, nu iele, sau, le-am putea cataloga bine-mersi drept iele în loc de ele, cum sucesc ele- iele mințile drăgălașilor și slabilor de înger bărbătuși, inofensivi, altminteri! Mi-a răspuns. Încetinesc, astfel, moartea. ……………… Uh La Laaaaa! Ete na! Acesta-i unul mai cu moț, mi-am spus! Cu pretenții, maestre, cum s-ar zice la ăi mai mari și mai luminați. Vergiliu, cu Georgica lui cu tot, ar jubila, iar fugit irreparabile tempus s-ar perpeli de plăcere. Destinul implacabil al celui/ celei care, veșnic, dar efectiv de-a pururea pune coarne, invocând răsuflata frică de moarte, sau cum i-am răspuns la răspuns, să înțeleg că dumneata prea aprig, cu mieros apetit pentru sculare, întru viață, desigur, prestezi, până închizi ochii și pui mâinile pe piept, prea dulcea plăcere a căderii în păcat? Draga mea, dragă, de trei ori dragă, cățeaua până nu ridică coada…
( replica e înghițită de aburii ceaiului, iar trupul, strivit sub scândura unei mârlănii grosolane)
Tăcere și clipa supendată la Kant e tot ceea ce am putut simți. Conştiinţa este aşadar ca un elastic care se întinde legând timpul cu el însuşi, iar pentru individul acesta elasticul era o ață amărâtă, înnodată la nesfârșit, stângaci, la capătul căreia moartea îl aștepta cu dinții ei de fier și tot ceea ce putea face era să-și verse sămânța în toate direcțiile, soția amintindu-i zilnic, acasă, de cruda și tăioasa fatalitate. Și-uite așa, există elixirul tinereții la îndemâna oricui: infidelitatea!
(hotelul, esplanada, doi, hăul, dezolarea)
În timp ce îl strângeam, și mă strângea, și ne strângeam, și aș putea conjuga cu neputința unui vid, la nesfârșit, ceea ce se încleșta sub umezeala lacrimilor mele, iar omul ista-i unul nou, sau vechi, în egală măsură, doar celelalte vieți ale mele o știu, pulsam în neputința curajului de a o face, nici ispitită în pustiu, cu bice brăzdată pe spinare, spălată pe limbă cu sare și cu oțet, și nu, nu în virtutea unui principiu înălțător, sau vreunei conștiințe morale profunde, sau nici de frica unui Dumnezeu nemilos cu târfele, știam, simțeam, anticipam cu scârbă că moartea nu poate fi încetinită nicicum, nici printr-un falus panaceu între coapse, nici în virtutea cerșirii unei iubiri ca în Serai. Arta Infidelității era, în cazul meu, dintr-o nefericire anchilozantă, una a Iubirii, în care inima mea, o nesfârșită noapte, geme în uitare, prelinsă de-un zid al plângerii din care Dumnezeu a plecat. Iar Omul Meu, omul meu un foc mistuitor de patimi vremelnice, fără pic de liniște și fără niciun adăpost, oricât le-ar cere cerului, oricât ar urla din toți rărunchii și din toți bojocii că iar, și iar, la nesfârșit, iar le-a găsit, împărțind fără ostenire imprecații între oamenii care îl mutilează, cântând înspre sine, ca într-un pepetuum mobile secătuit, cu lama limbii tăind în propria inimă, durerea. Eu, a nimănui, cum mă știu de la a zecea încarnare, veșnic în doliu după sufletul lui, repetând incurabil cele patruzeci de zile după îmbrățișarea noastră, singura regăsire.
Încă o artă nestăpânită, încă o vocație ratată, Înșelăciunea. Unii cu faptele, alții cu așteptarea.
Dulcea plăcere a căderii în păcat pare a fi o taină ca oricare alta, o menghină de carne, oase, suflu, duh, neputință, o taină pe care dacă o practici cu perseverență devine artă, precum conversația. Dar, moartea, moartea nu poate fi încetinită, iar cel ce știe a mânui această desfătare o alimentează cu puteri nebănuite, primite din măruntaiele întunecate ale lui șeitan.
Nu-i nicio pagubă. Poate că el iubește oamenii mai mult decât El… căderea în păcat? Dovadă vie? Sau, cu sfântă amărăciune pe buricele degetelor cu care scriu, poate că ei, cei ce o fac, ei, cei care cad, îl iubesc pe el, și nu pe El. Plecăm în mormânt mai goi decât am venit pe lume, mai grei decât piatra iadului, iar asta închide toate vămile și nu vom trece prin gol spre a ne umple cupa luminii. Cădem în întuneric, acolo unde durerea e mută ca trupul pruncului tău din care sângele pleacă, iar respirația se stinge. Știu că zâmbești. Par vorbe în vânt. Lipsește noima. Un om neputincios care se zbate prin taste, însă asta nu schimbă cu nimic faptul că infidelitatea e cea mai sigură cale spre a cădea în deznădejde, chiar dacă ție, cel care citești, ție ți se pare o dulce plăcere a căderii în păcat, în fond și până la urmă, o Artă………………………………………………………………………
TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚ TRISTEȚE!E! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE!TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE! TRISTEȚE!
Nu scriu, ci sunt un simplu instrument al oniricului, fiica unui creator din care toate s-au născut prin logos. Sunt o părere de rău din care încerc să las pe unde trec numai bine, iar dacă simt ceva, atunci când nu sunt ocupată să mor, o fac pe foaie, mereu cu cearneală, mereu de mână. Sunt un
om trist care trăiește mult prea puțin în realitatea imediată și mult prea mult între file. Citesc precum un muribund își privește pentru ultima dată pruncul, pentru că singura mea rațiune de a exista e cartea și toată minciuna frumoasă pe care ea a dăruit-o omenirii. Și mai presus de toate, tac. Știu să dispar.
Sunt un film mut fără imagini.