Oare steaua mea și-a ta…
Oare steaua mea și-a ta
Își vor da măcar binețe ?
Îngerul ce-mi poartă grija
Cu al tău, s-or saluta ?
Dorul meu și-al tău femeie,
Oare s-or îmbrățișa ?
E între noi atâta vară
Cât pot două ierni să-nghețe ?
Suntem două blânde zaruri,
De la doi la infinit.
Câte mâini rostogoli-ne-or
Cât ne-om zvârcoli mereu
Să ajungă față în față
Unul meu cu unul tău,
Chiar de știm că stăm pe viață
Lângă un zar nepotrivit.
Ce-ar fi dacă steaua mea
Cu a ta s-or înfrăți?
Îngerul ce-ți poartă grija
Cu al meu s-or săruta ?
Dunga lumii ce ne-mparte,
Între noi s-ar subția
Și-om fi noi și stea și înger
Ce pot doar a se iubi.
Foto: Nikola Borissov
Noaptea poetului
Fâlfâire grea de aripi
Peste candeli tămâioase,
Așchii lungi de miezul nopții,
Pe sub pleoape somnoroase,
Luna soarbe a nopții beznă
Pipăind cu lunga-i rază,
Strânsă-n chinuri dușumeaua
Țipă scurt și se așază.
Câte-un câine, duh de vamă
Mișcă suflete spăimoase,
Vechi păianjeni țes prin colțuri
Temniți moi, împleticioase.
Este ora când pendula
Cu bătaia vătuită,
Rupe greu și anevoie
Pânza nopții împătrită.
Ora când bătrânul diavol
A sfârșit de socotit
Câte suflete-ntr-o noapte
A-ndrumat și dobândit,
Când se-ncaieră cocoșii
Cu armii de întunerici
Și-n fereastră urcă pleoapa
Unor zori lucind himerici.
Culcă-te și tu, poete,
– iată dusă-i noaptea ta,
Cupa ți-e demult deșartă,
Pana ți-ai golit cumva.
N-ai să poți tu umple somnul
Sufletelor ce par vii,
Nici în lumea de-ntuneric
Stea de nord n-o să le fii.
Cu barba năclăită
Cu barba năclăită de sosuri și de miez
Am sărutat al pulpei căuș înmiresmat
Și refuzând fadoarea veșmântului burghez
În licorosul cărnii cu sete-am adăpat.
În falduri de mătase mi-am căutat comoara,
Strângând la piept și coasta și sânul terciuit
Cu buza-nfiorat-am grumazul, subțioara
Amușinând sudoare de-a fostului iubit.
Și n-a fost sete arsă, cu vin să n-o fi stins,
Nici foame întrupată să îi rămân dator,
N-am dat deoparte trupul ce-n brațe m-a cuprins
Și n-au prea fost păcate să stau în urma lor.
Căci iubind pe nicăunde și trudind pe nicăieri,
Căutând în van lumină într-a umbrei umed loc
Tot mi-am răsucit coloana după calde mângâieri
Risipind în van sămânța părții bune de noroc.
Partea rea mi-a fost mireasă și-am dormit pe coapsa sa,
Unde sufletele-și lasă: căutarea, setea arsă, dorul sfânt de-a mângâia.
Citiți și „Iubito, Shakespeare nu ne mai omoară…”
