Mihail Medrea
Îmi aduc foarte bine aminte cum l-am cunoscut pe Iulian Mureşan.
S-a întâmplat cu vreo două decenii în urmă. (Mda. Clișeul clasic: ,,După douăzeci de ani”. Dar cam pe atunci a fost.) Era într-o zi de noiembrie. Mohorâtă, cum altfel… Rămăsesem doar eu în redacţie. Lucram la corectură, când, la un moment dat, s-a deschis încetişor uşa, iar în încăpere a pătruns un tânăr deşirat şi îmbrăcat ca vai de el. L-am privit întrebător. Mi-a răspuns cu o privire confuză. Aici e revista Open Windows? Am confirmat. Vreau să vorbesc cu… cu unu’… Mircea Ivănescu, a spus el pe un ton apăsat. Şi ce dacă? mi-am zis eu, însă nu l-am repezit, precum ar fi meritat, ca răspuns la tonul mârlănesc. I-am mai dat o şansă: ce vrei cu el? Lunganul s-a fâstâcit. Câteva clipe doar. Mi-a zis cineva de la bibliotecă – îl priveam pe spălăcitul din faţa mea şi-mi era din ce în ce mai antipatic: avea ochii holbaţi, faţa prelungă şi un rânjet idiot ce-i dezvelea dantura cu destule goluri –, mi-a zis să-l caut ca să-mi aleagă din poeziile astea pentru un volum. Şi, netam-nesam, a pus pe birou o plasă de plastic doldora de hârtii. Să-l fi dat afară? Era, totuşi, aproapele meu. Să-i explic că M. Ivănescu s-a închis în sine după moartea soţiei sale şi că nu primeşte mai pe nimeni? Ar fi fost prea multe de spus şi, unde mai pui că individul habar n-are cine este cel de care se interesează.
I-am răspuns că domnul Ivănescu e bolnav şi nu poate fi deranjat. Tânărul şi-a plecat privirea, dezamăgit. Mi s-a făcut milă de el. Se lipise de teracota încinsă şi arăta ca o întruchipare a dezolării.
De câtă vreme scrii? După o şovăitoare tăcere, mi-a răspuns că scrie din copilărie, că scrisul e un refugiu pentru el, care nu are nimic pe lumea asta, că anu’ trecut l-a cunoscut pe Costin Pantea la Art Café şi, după o scurtă discuţie, aflând că scrie versuri, acesta i-a cerut să-i aducă la redacţie câteva poezii, iar el i-a adus a doua zi un teanc, din care Costin a pus deoparte 10-12 foi, promiţându-i că-l publică în numărul următor, şi chiar s-a ţinut de promisiune; i-au dat o coloană la rubrica debut literar.
Şi de ce n-ai apelat la ei să-ţi selecteze poeziile pentru volum? Băiatul a oftat. Păi, Costin a murit şi…
Ştiam asta. Dar la Pigmalion mai sunt şi alţi redactori…
Tăcea. Se chircise lângă sobă şi mă privea abătut.
,,O să mă uit peste poezii.” Am luat din plasă un teanc de foi, mari, ,,A3” scrise mărunt şi încâlcit, ceea ce vădea un om încă şi mai dezechilibrat decât mine. Erau acolo ceva urme ale unui fior poetic, însă atât de firave, încât efortul de a descifra acele rânduri era disproporţionat faţă de rezultat. ,,Uite, aleg câteva poezii. O să i le dau redactorului de literatură, numa’ că-ţi spun din start: nu-ţi promit nimic; nu mă pot angaja în numele altuia.”
Deşiratul mi-a cerut o ţigară. I-am răspuns că nu fumez. N-a reacţionat nicicum la refuzul meu indirect.
A revenit peste câteva zile. Tocmai pregăteam cafeaua. I-am întins şi lui o ceaşcă. A luat-o şi, fără să-mi mai dea vreo atenţie, s-a îndreptat spre Ramona, contabila noastră, care-şi aprinsese o ţigară, cerându-i să-i dea şi lui una. Ramona l-a privit mirată, apoi a făcut un gest către mine: cine-i ăsta? Am ridicat din umeri. Abia după ce şi-a aprins ţigara, lunganul a revenit la mine. ,,Cine se ocupă aici de poezie?”
Era de o nesimţire ce te lăsa fără replică.
Trecea tot mai des pe la redacţie. Ceea ce nu însemna şi că mă obişnuisem cu el. Într-o zi, pe când m-a găsit iarăşi singur, am discutat mai pe îndelete şi aşa mi-a spus că e orfan, că a crescut la casa de copii, dar că, după ce a terminat liceul, fiind deja major, a trebuit să plece. Unde, am întrebat eu fără să stau pe gânduri. M-a privit neîncrezător, ca un câine de pripas pe care-l chemi să-i dai de mâncare, dar el nu are curajul să se apropie…
Pe cât îmi era de milă de Iulian – căci, bineînţeles, printre altele, mi-a spus şi cum se numeşte: Iulian Mureşan – tot pe atât de tare mă scotea din sărite; era bădăran şi fără scrupule – Ramona mi se plângea că, atunci când Iulian îi cerea o ţigară, ea făcând imprudenţa de a-i întinde pachetul, din obişnuinţă, el lua pe furiş nu una, ci trei sau patru – şi, invariabil, dacă ne purtam bine cu el, ne cerea bani, iar sumele pe care le pretindea erau tot mai mari, pe măsură ce devenea un obişnuit al redacţiei. I-am şi spus că asta nu-i o rezolvare a situaţiei lui, că milogeala va deveni pentru el o a doua natură şi că mai bine ar fi să-şi caute de lucru, iar el mi-a răspuns imediat că aşa face dar că nu-l angajează nimeni sau găseşte numai ocazional de lucru şi că, oricum, banii ăia nu-i permit să trăiască omeneşte. I-am dat câteva sugestii de a-şi găsi un angajament, pe care fie că nu le-a urmat, fie că nu au dus la vreun rezultat concret.
Vlad nu-i dădea prea mare atenţie. I-am spus de Iulian, i-am dat poeziile, le-a citit şi mi-a spus că sunt vagi urme lirice, dar că autorul dă dovadă de o crasă incultură. Asta remarcasem şi eu de la bun început (ce mai automatism verbal! Cum ar putea fi bun începutul, adică momentul când l-am cunoscut pe Iulian Mureşan? Cu el, nimic nu părea a fi în regulă.). Şi chiar i-am spus-o, însă Iulian a rânjit cu un aer superior şi mi-a întors-o că el nu mai are nevoie să citească, aşa cum i-a recomandat chiar Costin: principalul e să scrii, nu să citeşti; şi chiar Costin – cică – ar fi procedat întocmai.
Vlad l-a făcut praf pe Iulian. Metodic, rece, fără pic de patimă ori de îndurare. ,,Victima” dădea din cap, rânjind. Pe mine unul, rânjetul ăla mă scotea din fire.
Aşa a rânjit şi când i-am recomandat să-i citească pe Sfinţii Părinţi, după care va înceta să se mai pronunţe vehement la adresa religiei, dar Iulian mi-a replicat că ştie el mai bine cum e cu religia şi cu popii, că el a stat şase luni la o mănăstire şi că acolo a cunoscut mizeria omenească în toată plenitudinea ei. ,,Ăsta e un pleonasm”, am ricanat imediat. ,,Pleonasm, nepleonasm, să nu mai aud de popi şi de prefăcătoriile lor”.
Şi tot rânjind, a rostit, nu o dată: Eu mă simt un ALES! Am ştiut-o dintotdeauna.
Am ripostat, scurt: Ai cam greşit adresa! Aici, în redacţie, fiecare se crede un ales, în felul său.
Şi, cum ziceam, lui Vlad nu-i era milă de Iulian. Mi-a spus că sunt naiv şi sentimental când îi dau bani lui Iulian, fiindcă acesta ne dispreţuia şi venea la noi doar ca să ne jecmănească.
Deseori, privindu-l pe Iulian, revăd prima noastră întâlnire, modul bădăran şi neglijent în care a întrebat de unu’… Mircea Ivănescu, fără să ştie măcar cine e acesta şi, bineînţeles, fără să aibă habar de anvergura lui culturală. Ce ar pricepe el dintr-o poesie a lui M.I.? De exemplu, din fuga pe o singură voce:
aşadar a fugit – a fugit în zăpadă. din casă
îl mai urmăreau luminile gălbui şi fără viaţă
care-i clipeau în ochi, când îşi întorceau capul
– dar după o vreme nici nu şi-a mai amintit
să privească în spate. era ca şi cum ar fi uitat chiar
că fugise – mergea prin zăpadă, greoi, şi pe urmă
când a început să ningă, vântul îl orbea
şi s-a făcut noapte devreme. mergea înainte.
pe urmă, au fost urme mai dense în jurul lui, şi trecea
printre ele, cu zăpada jucându-i în ochi, fărâmiţată.
pe urmă, n-a mai fost nimic. şi după o vreme
s-a regăsit întins pe covor, şi zăpada spulberată
în jurul lui, sub faţa lui răsturnată pe o parte, zăpada
care intra prin fereastra deschisă – şi noaptea
ca o întunecime alburie, de afară, pândindu-l.
şi frig –
Mai mult ca sigur, şi-ar zice că nu-i cine-ştie-ce, că aşa poate să scrie şi el, şi chiar ar face-o, însăilând – dacă ar avea suficientă hârtie la îndemână şi dacă nu i s-ar termina între timp pasta din mina de pix – câteva zeci de producte à la M.I., la modul mimetic, superficial, pe care i-l ştiu de-acuma prea bine.
– Ce mai faci? l-am interpelat într-o dimineaţă pe Iulian.
– Mă prefac că exist.
Nu era prea convingător. Filiform şi gălbejit, aducea mai degrabă cu un spectru decât cu o fiinţă aevea.
Era după una din perioadele lui de absenţă. Când pleca din redacţie, nu spunea nimic, doar se întorcea spre noi, într-o rână, făcându-ne cu mâna, molatic. Lipsea, o săptămână, două. N-aş zice că-i duceam dorul. Totuşi, mă gândeam cu strângere de inimă la el. Îmi spusese cândva, în timpul uneia din primele noastre discuţii, că tatăl său s-a spânzurat pe când el avea doi sau trei ani, şi, curând după aceea, maică-sa – care dăduse în năravul beţiei – a luat o supradoză de somnifere. A fost salvată, însă au internat-o la spitalul de boli psihice, iar el şi sora sa au ajuns la orfelinat.
Cu asemenea moştenire genetică, te puteai aştepta la orice din partea lui Iulian, mai ales că-şi făcea un titlul de glorie din pasiunea lui pentru ocultism. Băiatul era pentru mine un teren propice, şi-mi exercitam asupra lui maniile didactico-pedagogice, ţinându-i lungi şi întortocheate expuneri despre forţele oculte, care, taman când eşti încredinţat că le domini, îţi joacă renghiuri şi ajungi să fii posedat de ele ş.a.m.d.
Iulian mă privea circumspect şi mă întrerupea fără jenă, asta fiind una din trăsăturile lui esenţiale: se băga oricând în vorbă, fără să fie deloc atent la ceea ce se discuta şi, de cele mai multe ori, replicile lui se potriveau ca nuca în perete. Eu mă înfuriam şi mă răsteam la el, iar gălbejitul începea să rânjască, drept care, făcându-mi-se ruşine că iar mi-am dat în petic, îmi căutam ceva de lucru sau mergeam la toaletă.
Uneori, Iulian dispărea după o asemenea altercaţie. Alte dăţi, nu mai dădea pe la redacţie fără vreun motiv anume.
Îşi făcea apariţia după o vreme, pe tăcute. Mă trezeam cu el lângă mine. Se apropiase cu paşi uşori, de pisică, şi tresăream simţind pe cineva în spatele meu, pe când eu stăteam concentrat, cu privirea aţintită-n ecranul computerului. Mă, tu ai mers de ucigaş, îl apostrofam, nevrând ca el să observe cât mă bucura întoarcerea lui. Puneam de cafea, sau îi dădeam un covrig, un măr ori un sandviş, pe care el le lua fără un cuvânt de mulţumire, de parcă gestul meu era de la sine înţeles. Îşi dorea mai mult decât simple gesturi binevoitoare. Tânjea după afecţiune. Însă, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre noi era cea dintre două generaţii, nu am avut sentimente paterne faţă de el. Nu l-am simţit niciodată foarte apropiat. Era ceva în el care mă făcea să fiu prudent. Un fel de… şiretenie. Fiindcă ne invidia şi considera că-i suntem datori. Nu doar noi, ci toţi ceilalţi. Norocoşii, care, din întâmplare, am avut o copilărie normală, fiind îngrijiţi părinţi şi bunici, mergând în vacanţe, bucurându-ne de tot ceea ce el n-a avut. Şi atunci, se răzbuna. Fără să fie rău. Ci doar şmecher. Noi eram fraierii care trebuiau păcăliţi. Mulşi de bani. Îşi exploata la maximum nefericita poveste. Filmul Filantropica vorbeşte despre oameni ca el, ce acţionează după principiul: ,,Vă e milă? V-am luat banii!”
Uneori mi-era ruşine că nu fac ceva cu adevărat important pentru Iulian – de exemplu: să-l ajut să-şi găsească un loc al lui; acasă la mine nu-l puteam lua – n-aveam curajul să-mi complic şi mai mult existenţa, şi-apoi, mi-aducea aminte de drama cu tanti Veroana, sora bunicii dinspre tată, care, locuind singură, şi-a făcut pomană cu o colegă de serviciu, ce părea mult mai năcăjită decât ea, a luat-o în gazdă şi, într-o seară, când s-a întors de la fabrică şi-a găsit casa goală. Colega, lucrând în schimbul de dimineaţă, a venit cu un complice şi au acţionat metodic, cărând totul cu un camion închiriat. Tanti Veroana a murit în urma unui atac de apoplexie, pe când miliţia era gata-gata să pună mâna pe hoţi. Vă întrebaţi dacă i-au prins. Răspunsul e afirmativ. Dar ce folos?
Ştiu, toate astea sunt scuze, fiindcă nu eram dispus să-l aduc pe aproapele meu chiar în intimitatea familiei. Ar fi fost prea complicat; prea multe explicaţii, prea multe obstacole anevoioase,… nu, nu eram chiar atât de altruist. Şi-apoi, se ştie: bunele intenţii pavează calea către iad. Sunteţi siguri? Nu cumva asemenea zicală a fost scornită de oameni ca mine, spre a-şi motiva micimea sufletească?
Unul dintre colaboratori – conferenţiar universitar – nu-l agrea nicicum pe Iulian. I-a şi spus-o într-o zi, de la obraz: Mă, copile, ce te tot împăunezi pe aici cu însăilările tale literare? Mai bine pune mâna pe carte! Şi, fiindcă preopinentul rămăsese fără replică, a continuat, pe un ton mai civilizat: uite, dacă vrei, eu vorbesc cu decanul de la Litere să te înscrie la unul din locurile fără taxă. Tu însă apucă-te de învăţat, nu te baza pe mine că-ţi pun o pilă, că dacă nu ştii, îţi garantez că nu iei examenul!
Ce-o fi priceput Iulian din toate astea, nu ne-am dat seama decât peste câteva săptămâni, când a intrat la redacţie mândru nevoie mare şi ne-a anunţat că a intrat al doilea la… sociologie. Zâmbea misterios la toate întrebările noastre, ba chiar şi la reproşurile conferenţiarului, care intervenise pentru el, dar la catedra de Litere.
Multă vreme după această reuşită nu-i mai ajungeai nici cu prăjina la nas lui Iulian, ceea ce-i atrăsese antipatia noastră şi un potop de sfaturi moralizatoare. Drept care, iarăşi a dispărut.
Când a revenit, ne-a adus câte o ciocolată, Ramonei şi mie, din prima lui bursă. Cu gestul acesta ne-a dat gata. Ramona a şi lăcrimat, afirmând mai târziu că mica atenţie a lui Iulian a fost una dintre cele mai emoţionante surprize ale vieţii ei de până atunci.
Ne-am dat cu timpul seama că pentru bietul Iulian noi eram substitutul familiei pe care n-a avut-o niciodată. Dacă Ramonei şi mie ne era milă de el, dacă Vlad îi dădea cât de cât atenţie şi-i ţinea, câteodată, lecţii practice de arta scrisului, celorlalţi micile trucuri ale lui Iulian şi mania acestuia de a cere bani, chiar şi după ce primise bursa de la facultate, şi alte înlesniri, le deveniseră detestabile. Pe Bucur îl apucau pandaliile când îl vedea. Fiindcă pentru Iulian popasul la redacţie ajunsese un mod de a-şi umple ,,ferestrele” (sic!) dintre cursuri, mai mult chiar, după cum mi-a mărturisit adesea, îi făcea plăcere să se afle într-un mediu cultural. El deja se simţea un membru al redacţiei şi făcea observaţii la adresa textelor publicate, ori lua câte un teanc de poezii ale vreunui colaborator, din maldărul de materiale aflate pe masa lui Iancu şi începea să le comenteze sau să le pastişeze, dacă îl auzea pe vreunul dintre noi că-şi exprimă aprecierea faţă de respectivul autor.
De câteva ori Bucur m-a întrebat de ce-l tolerez pe Iulian iar eu i-am răspuns că nu mă îndur să-l dau afară. A făcut-o el, în câteva rânduri, mai întâi elegant, prin ironii şi aluzii, dar în cele din urmă – văzând că ,,inamicul public” se retrăgea strategic, spre a reveni, rânjind împăciuitor, după câteva ore, oferindu-şi măruntele lui servicii, căci l-am pus la treabă adeseori, trimiţându-l la propriu după ţigări sau covrigi şi chiar i-am pus aspiratorul în mână – a procedat radical, prin arătarea cu degetul în direcţia uşii. Efectul acestei coerciţii dura două-trei zile, cel mult o săptămână.
Am crezut c-am scăpat de Iulian când redactorul şef – care-l ignora –, prin abile aranjamente, a găsit un nou sediu, în care ne-am mutat rapid, cu ajutorul unei grupe de jandarmi aduşi într-un camion uriaş de către un ofiţer, cunoscut de-al ,,boss”-ului.
A durat o vreme până ne-am instalat în noua redacţie, până i-am anunţat – telefonic – pe colaboratorii fideli de schimbarea adresei, până am obţinut instalarea telefonului, păstrându-ne vechiul număr ş.a.m.d.
Şi, pe când ne aşteptam mai puţin, cine credeţi că şi-a făcut intrarea în redacţie, triumfător, ca un câine pierdut şi, iată-l, regăsit?…
Hotărât lucru, Iulian era exemplul cel mai potrivit pentru ilustrarea noţiunii de ,,căpuşă”. Sunt sigur că, peste ani, după absolvirea facultăţii de sociologie, şi după un stagiu, inerent, de colaborator, Iulian îşi va atinge ţelul: postul de redactor al revistei Open Windows. Dar până atunci, multe se pot întâmpla…
Această încercare literară i se datorează lui Dan Bogdan. M-a întrebat, cândva, ce mai scriu. Eram în vizită la el acasă, am văzut lap-top-ul pe care Flory îşi redacta un referat şi atunci am scos un memory stick din micul meu rucsac albastru Royal: uite cartea mea. Ţi-o copiezi şi o citeşti când şi dacă ai chef.
După o vreme, întâlnindu-ne noi undeva, la o sindrofie culturabilă, Bogdan mi-a zis-o de-a dreptul: Mă, aşa mă enervezi! Ai putea scrie foarte bine, dacă nu te-ai crampona în dialoguri. De ce nu-i dai drumul poveştii? Asta-i hiba cu mai toţi scriitorii din lumea de azi – au uitat să povestească. Crede-mă, la puţine lucruri mă pricep, da’ la scris sunt pe domeniul meu, că asta fac de-o viaţă! Fă-te povestaş, şi-o să scrii o carte formidabilă.
N-am replicat. Nu eram de acord cu el, însă trebuia să recunosc că era o mare doză de adevăr în afirmaţiile lui.
Peste câteva zile, am început să scriu:
Îmi aduc foarte bine aminte cum l-am cunoscut pe Iulian Mureşan.
Era într-o zi de noiembrie. Mohorâtă, cum altfel… Rămăsesem doar eu în redacţie. Lucram la un pulovăr (glumesc, am vrut să vă testez atenția). Așadar, lucram la niște corecturi, când, la un moment dat, s-a deschis încetişor uşa, iar în încăpere a pătruns un tânăr deşirat şi îmbrăcat cam sărăcuţ. L-am privit întrebător. Mi-a răspuns cu o privire cam confuză. Aici e revista Open Windows? Am confirmat. Vreau să vorbesc cu… cu unu’… Mircea Ivănescu, a spus el pe un ton apăsat.
foto sursa
Citește și Castelana
