Toamna – anotimpul zdrențelor colorate prin care timpul își trăiește agonia, aiurind prin păduri… Nimic mai obișnuit decât melancolia trenantă și senzația că anotimpurile trec prin noi, dezgolindu-ne, aidoma vântului care desfrunzește copacii. O liniște deplină, sepulcrală, și o lumină lăptoasă dimineața, adăstând pe câmpuri ca un lințoliu pregătit de pace, roșiatică seara, sfâșiind orizontul.
Adrian Păunescu nu este un poet al anotimpurilor decât atunci când ele pot deveni peisaj sufletesc, dar cât dramatism în trăirile lui, cambrate, voluptuos câteodată, cinic mai apoi, organic de cele mai multe ori, pe spirala însuflețită a naturii care își strigă, în geamăt înăbușit, ultima poezie. Toamna din ființa umană devine un reflex și o prelungire ad aeternum a acestui anotimp simbolic, exprimând dorul de liniște și așezare a sufletului în temelii de piatră, gata să înfrunte curgerea nemiloasă a ceasornicelor.
Spre deosebire de Bacovia, poetul toamnelor cangrenate care se infiltrează în sufletul bolnav de dor de moarte, la Adrian Păunescu există speranța pentru viitor, ascunsă în fiecare element vegetal sau mineral. Moartea nu e decât o graniță la care poetul nu ajunge, pentru că la el nu contează destinația, ci lupta cu propria conștiință, anemiată de angoasa temporală.
Ca o reverenţă, frunza
Pregătiri de toamnă şi la mine-n sânge,
şi o greutate simt acum la mers,
cred că-mi face semne frunza ce se frânge,
printr-o reverenţă dinspre univers.
Doamne, vine toamna, parcă-i o dovadă
că-i destulă toamnă s-o aştepte-n noi,
dacă nu le vine ochilor să-şi creadă
că senini din toate sunt numai ei doi.
Ca o reverenţă frunza-n prăbuşire
umerii mi-i umple de un tragic scrum,
triste monumente uită să respire
când se-aude ţipăt de cocor în drum.
Sunt schimbări grozave orşiunde, parcă,
prin tufişe slute – zdrenţe moi de nimb,
cu prilejul vieţii moartea mă încearcă,
toamna-i anotimpul ce devine timp.
De-ntrebări finale, ziua este plină,
toamna arde cuprul în copacii gri,
ca o reverenţă frunza în lumină
caută motivul de a se jerfi.
Opriţi această frunză
Atunci când cade frunza pornită să răstoarne
Întreaga roată a lumii şi fiecare pom
O simt că mi se rupe din sânge şi din carne
Şi mi se face milă de lume şi de om.
Şi mi se face milă de mine şi de tine
Şi frunza care cade mă-nebuneşte iar
Şi-apoi de-atâtea lacrimi îmi e puţin mai bine
Şi mi se desfrunzeşte pe trup un calendar.
Şi nu se mai întâmplă nimic din cele sfinte
Doar frunza care cade în dulce hodoronc
Şi nu mai am putere şi nu mai am cuvinte
Şi fiecare fibră răsună ca un gong.
Opriţi pe creangă frunza, destul cu-atâta toamnă,
Destul cu-atâta ceată şi oameni neciteţi
Opriţi această frunză de foc ce mă condamnă
Să ştiu măsura scurtei mele vieţi.
Convalescenţa unei frunze
Şi mai bolnav am părăsit spitalul
Şi mă ating cu faţa de pământ,
Nici nu mai ştiu probabil ce mai simt,
Aşa convalescent mi-e idealul.
Şi boala e înfiptă în esenţă,
De-acolo n-o pot scoate cu nimic,
Mi-a mai rămas atât, un spaţiu mic,
Cu un bolnav acces la existenţă.
Şi totul o-ntrebare şi-un răspuns e,
Copac, cu flori murind în rădăcini,
Şi ochii nălucesc, de lacrimi plini,
De-atâtea înţelesuri nepătrunse.
Poţi, trunchi narcotizat, să te închini,
Către convalescenţa unei frunze.
Romanță de toamnă
Nu pot să stau drept
Merg cu toamna-n piept
Vântu-n toate rănile mă doare
Şi pe orice drum
Ca un vers postum
Vine frunza în întâmpinare.
Putredul accent
A lovit atent
Fiecare fir de iarbă verde
Clipe indigo
Care încotro
Să avem motive de-a ne
pierde.
Am să-ţi scriu scrisori
Pe tulpini de flori
De lumina stelelor pătrunse
Şi-un roman să-ţi scriu
Folosind pe viu
Sub umbrar de nuc tincturi’ de frunze.
Frunze îţi trimit
Scrise cu grafit
Sau cu movul iernii care vine
Ce să-ţi mai înşir ?
Frunze în delir…
Te iubesc şi mă gândesc la
tine.
Ori pe unde merg
Frunze cad în cerc
Şi în clopot ni se-aude
mersul.
Scriu scrisori pe foi,
Lăcrimez în ploi,
într-un liber schimb cu
universul.
Foto: Camelia Radulian
Citiți și Vreau să mă simt la tine ca acasă, poeme de Radu Stanca.
