Anklagen/ Accused/ Acuzat. Trolul care ține captivă o prințesă
O peliculă daneză din 2005 pe care nu îmi amintesc să o fi văzut recomandată sau lăudată la noi. Nu decid valoarea artistică, cinematografică, regizorală etc. Însă mesajul ar trebui scos de sub preșul sub care ne-am obișnuit să măturam discret atitudinea modernă față de realitate.
Henrik și Nina Christofferson sunt o familie obișnuita, care duc o viață obișnuită, cu slujbe obișnuite și rutină zilnică obișnuită. Nimic nou până aici, nu? Fiica lor, adolescenta Stine, are 14 ani și devine tot mai retrasă. Și are un trecut presărat cu episoade de mitomanie. Stine începe să refuze compania colegilor, discuțiile cu părinții, personalul școlii sau prietenii. Dar adolescenții sunt ciudați și tind să prefere universul lor, neînțeles de adulți. Cel puțin așa ne spun astăzi o mulțime de cărți, terapeuți, ‘specialiști’. Psihologul școlii are o discuție cu părinții Stinei și le recomandă să discute mai mult cu fiica lor. De fapt să discute, fără ‘mai mult’, pentru că este clar că relațiile dintre părinți și fiică au atins un maxim glaciar. Ninei și lui Henrik li se sugerează trăirile fiicei lor, însă cei doi nu deslușesc metafora trolului care a luat captivă o prințesă. Mama este consilier de seminarii, tatăl este antrenor de natație, deci ambii ar trebui să aibă abilități de relaționare cu cursanții. Doar fiica lor rămâne un mister. Sau… ?
În timpul discuției cu psihologul școlii, mama menționează că lipsește mult de acasă, călătorind des în interesul serviciului. Nu sesisează (sau nu o deranjează) tonul cu care soțul său îi ‘sugerează’ să înceteze dialogul. Mama se disculpă cu inocență, fără a părea dărâmată de situație. Tatăl își păstrează privirea albastră-rece pe toată durata filmului. Își joacă extrem de bine rolul până și atunci când consilierul școlar menționează că Stine pare că ar vrea să povestească ceva, dar nu are încă încredere.
Acasă, viața continuă normal: adulții trebuie să întrețină relația de cuplu, doar e cel mai important subiect astăzi, nu? În pat, mama are o clipă de regret că râde în timp ce fiica s-a izolat în camera ei, însă soțul o liniștește: “Facem tot ce putem, Nina”.
“Încep să mă obișnuiesc cu faptul că fiica mea e tristă tot timpul” – replica unei mame obișnuite?
Lucrurile se precipită după ce Henrik primește un telefon care îl obligă să fugă acasă, unde o găsește pe Nina în stare de șoc: fiica lor a povestit că a fost abuzată sexual de tatăl său, iar psiholoaga școlii a anunțat poliția. Adolescenta este într-un centru de plasament temporar, iar tatăl va fi audiat. Mama nu îi poate spune acestuia decât “Îmi pare rău”. Își încurajează soțul, este convinsă că acesta nu a făcut nimic rău. De aici încolo, îngrijorările, frământările, gândurile se mută în arestul preventiv în care este plasat Henrik. Soția are grijă să nu îi rănească sentimentele, să nu se simtă singur, părăsit, abandonat. Stine este cea care le-a dezechilibrat armonia din cuplu. Adolescenta cu trecut de mitoman, cu fițe, cu relații reci cu părinții nu este suficient de credibilă, așa că tatăl său este achitat. Dar niciunul dintre părinți nu se grăbesc să își aducă acasă fiica. Prima întâlnire are loc după un scenariu gândit împreună cu psiholoaga, iar mama pare din nou îngrijorată doar pentru soțul său.
Evident ca justiția divină funcționează, dar rămân întrebările:
De ce ajunsese Stine să mintă în copilărie?
Cum ajung copiii pe locul doi într-o familie? Este suficient să ne uităm în jur: îngrijorător de mulți copii petrec aproape toată ziua în afara familiei (la școală și la afterschool).
Sistemul nostru școlar este pregătit să identifice asemenea povești? Ce se întâmplă mai departe? Centrul de plasament nu este soluția cea mai fericită, dar în multe cazuri este de preferat unei familii care nu a depășit stadiul de cuplu.
Cum poate o mamă să își abandoneze sufletește copilul, doar pentru a-și satisface soțul?
Cum poate o mamă să nu mai simtă nimic pentru copilul său, nici măcar îngrijorare, în schimb soțul să-i fie indispensabil?
Cum poate o mamă să nu observe asemenea povești în viața copilului ei?
Câti copii/ adolescenți îndrăznesc să povestească în România situații (cel puțin) nefirești prin care trec acasă sau în altă parte? Câți sunt crezuți? Și, mai ales, cum sunt priviți DUPĂ ce îndrăznesc să spună că ceva nu este în ordine? Cum privește justiția aceste situații?
Surse foto
https://www.imdb.com/title/tt0388727/
https://www.rottentomatoes.com/m/anklaget#&gid=1&pid=11
