Ion Minulescu: Acelei care va veni

„Acelei care va veni” și nu numai… De ziua poetului Ion Minulescu, ne-am gândit să punem „în lumina reflectoarelor” trei dintre cele mai puțin cunoscute romanțe, cele mai sensibile…

Acelei care va veni

De unde vii, 
Și-n care preafericită țară
Văzuși lumina zilei – tu, albă ca și-o zi?…
Și ce nebune vânturi spre mine te purtară, 
Ce barcă rătăcită te-aduse pân-aci?…
De ce plecași din țara, în care palmierii
Tremurătoare umbre își culcă pe nisip?
Nu-ți fu de-ajuns pustiul cu lacrimile serii, 
Și nu găsiși pe-aiurea să-ți plimbi frumosul chip?
Or nu știuși că-n țară la mine
Nu-s nici cânturi, 
Nici flori de lămâiță?…
Amanții și-au vândut
Orgiilor, 
Și corpul, 
Și sfintele avânturi, 
Și-azi totu-i mort și putred în carcera de lut!…
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Cu mâini subțiri și albe, ca mâinile de sfântă
Pictată pe-un perete de templu bizantin
Și ochi pătați de-otrava privirii ce-nspăimântă –
Ochi verzi ca apa moartă
Și morți ca negrul spleen –
Veniși, aducatoareo de cântec și lumină, 
Să-mi ușurezi povara fatalului Calvar, 
Să-mi reclădești o lume cu-o boltă mai senină
Și să mă smulg din gheara supremului coșmar…
Dă-mi mâna dar și du-mă cu tine, 
Du-mă-n țara
În care palmierii – stăpâni peste pustiu –
Cu brațele deschise ne vor primi-n Sahara
Iubirilor născute din goluri de sicriu!… 

Pianissimo

S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare…
În bogatele-ţi inele
Nu mai suferă – vasal –
Nici un suflet mineral, 
Nici un gest de mâini rebele
Nu mai turbură-nserarea
Ce-ascunde-ntre perdele
Sugrumându-şi respirarea
Pe tablouri, 
Pe icoane, 
Pe oglindă, 
Pe sofa
Şi pe roşia lalea, 
Încrustată, 
Ca o pată
De amurg, pe gura ta…

Între noi şi restul lumii
S-a lăsat ca o cortină
Agonia unei dâre de lumină…
Hai să punem capăt glumei
Şi, sub braţele troiţei olteneşti de la
Corcova, 
Hai să ne iubim în cinstea
Lui Giacomo Casanova!…

S-a-nserat…
Nu se mai vede pe covoare
Nici o floare… 

Romanța ei

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, 
O cupă de cristal, 
Și-n cupa de cristal, o floare-albastră –
Simbolul unui rendez-vous banal –
Oricine-ai fi, să intri fără teamă, 
Căci gura mea te-așteaptă
Și trupul meu te cheamă!…

Necunoscut, sau prieten vechi, 
Nu-mi pasă!…
Oricine-ai fi, tu poți intra oricând la mine-n casă, 
Căci casa mea e casa tuturora, 
E madrepolul magic de mărgean
Spre care năvile-și îndreaptă prora, 
Să-și caute-adăpost în plin ocean…

Și-așa cum sunt –
Femeie sau fecioară, 
Plebeie anonimă sau regină –
Eu te primesc cu-aceeași simpatie
Și-oricine-ai fi, 
Al meu ești pe vecie!
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Bine-ai venit, preludiu de chitară!…
Bine-ai venit, final de mandolină!… 

Citiți și Alexandru Macedonski: Dar ce-am fost oare-n lume?