Am tot respectul pentru cei care pot scrie fără să știe reguli. Fără ortografie, fără stil și fără compoziție. Respect punctul de vedere al lui Camil Petrescu, firește, dar nu l-am înțeles pe de-a-ntregul niciodată. Mai bine zis, l-am considerat mai degrabă o exagerare menită să-i sprijine teoria cu privire la autenticitatea trăirii în actul creației.

E necesar ca un autor de literatură să fie preocupat de compoziție și stil?

Ca cititor, nu te supără (prea tare) stângăcia gramaticală, pe care de multe ori o pui pe seama editorului sau redactorului, deh (sau te supără și faci poliția limbii, dar asta e altă discuție).

Literatura lui Preda nu se împiedică în micile inabilități lingvistice sau ortografice. A fascinat și fascinează prin idee, tipologii, chiar subtilități de exprimare, și nu numai. Există scriitori mari care nici măcar nu au avut profesii în aria filologică, e clar. Urmuz, Kafka, Ion Barbu sunt primii care-mi vin în minte. Pe scriitorii mari îi citești cu plăcere chiar și când gramatica e încălcată – Preda -, când inventează cuvinte – Barbu, Nina Cassian – sau teme și imagini din asocieri incompatibile, Tzara, Gellu Naum, ba chiar când limbajul ultragiază – Arghezi, Eugen Barbu, Miller, Andrei Crăciun sau când topica e bulversată sau aruncată în aer – Proust, Woolf, Joyce, Bedros Horasangian. Ba chiar și când registrele lingvistice sau granițele dintre speciile literare sunt încălcate. E adevărat însă și că în literatura cunoscătorilor de limbă, de stil și compoziție, te întâmpină (și) deliciile lingvistice.

Pe Caragiale (chiar pe Călinescu, cu a lui emfază lexicală), Simona Popescu, Șerban Foarță, Andrei Codrescu, Ruxandra Cesereanu. Citești cu plăcere pentru etajele construcției pe Umberto Eco, Nabokov, Vodolazkin, Llosa, chiar Atwood și Murakami etc. îi citim și pentru reușitele stilistice. Sigur este și că literatură se poate face fără noțiuni teoretice de gramatică, stil ș.cl., chiar foarte bine. Ba chiar, încălcându-le cu bună știință, făcând o regulă din lipsa de regulă și stil din amestecul de stiluri. Sau din limbajul cotidian, cu sincopele și cu lipsa lui emfază, vedeta absolută a reprezentației (mare parte din proza și poezia contemporană).

Avea deci dreptate Camil? Responsabilă de calitatea scriiturii este doar autenticitatea trăirii? Cred că lucrurile stau așa, dar nu doar așa. Dificultatea începe cu faptul că pentru fiecare scriitor mare sau chiar pentru fiecare carte bună în parte este vorba și despre altceva.

Talent cu carul o fi, dar ce exact înseamnă asta? Intuiția cuvântului potrivit, cadența, ideea care alege singură cuvintele de parcă scriitorul este doar un vehicul, cum credea Nichita? Scriitorul nu trebuie să știe cum se numește nu știu ce figură de stil sau care este mecanismul unui artificiu de compoziție care pur și simplu iese singur, nici ce clasă de conjugare are verbul de care e nevoie, nici cine pe cine determină într-o propoziție sau într-o frază, mai ales dacă are „je ne sais quoi”-ul de mai sus.

Aceștia sunt cei privilegiați.

Ei scriu pentru că au ceva de spus; în plus, au fost dăruiți cu mijloacele lingvistice și stilistice de a o face. De cele mai multe ori, au și muncit pentru asta, înlesnind harul.

Dacă nu sunt dăruiți de la natură, am convingerea că e necesar să cunoască regulile de gramatică și compoziție; la fel trebuie să o facă autorul de text jurnalistic sau științific, astfel încât frazele să nu fie neclare, ortografia să nu fie improvizată, iar punctuația, arbitrară, confuzia între cauzale și finale să nu se producă și nici ceea ce se numește zombificarea exprimării, dar nici lipsa de simetrie și coerență să nu dea târcoale etc.; mesajul să nu se împiedice în inabilități gramaticale.

Altminteri, la ce bun?