Site icon Bel-Esprit

A lătrat toată noaptea

Nea Boris

ovidiu@stanomir

Cățelu’ a lătrat toată noaptea. A fost zăpuşeală, am dormit — vorba vine — cu geamul deschis şi urletele bietului pekinez m-au chinuit până spre ziuă, deci, în sfârşit, am reuşit să prind câteva ore de somn.
— L-ai auzit pe căţelu’ lu’ Boris?, m-a întrebat mama de dimineaţă, pe când îmi pregătea gustarea. Am dat din cap, somnoros.
— Auzi cum plânge; îi e dor de el.
Mi-am adus aminte că acum câteva zile l-au dus pe nea Boris cu salvarea la spital, nu mai ştiu de ce…

Boris Lebedev este vecinul nostru. Apartamentele noastre sunt uşă-n uşă, deci ne întâlnim de mai multe ori în fiecare zi. Nea Boris are un pekinez care mă latră întotdeauna. Nu mi-e frică de el. De căţel. De bătrân mi-e şi milă şi silă. E scofâlcit, ştirb şi veşnic nebărbierit. Dimineaţa, are într-o mână lesa căţelului, iar în cealaltă găleata de gunoi, din plastic, mizerabilă, care miroase îngrozitor. Tot încearcă să intre în vorbă cu mine, da’ eu mă fac că mă grăbesc la şcoală — care e în spatele blocului nostru, că eu plec de-acasă doar cu câteva minute înainte de a începe prima oră.

Dacă ne întâlnim când vin de la şcoală, scap mai greu de nea Boris. El e tare parşiv și reuşeşte de cele mai multe ori să mă ţină de vorbă, să mă descoasă, să mă piseze la cap cu aiurelile lui. Nu ştiu de ce-i place de mine, ba chiar mă enervează chestia asta.
În schimb, îmi place foarte mult de Vladimir, fiul lui Boris. Spre deosebire de taică-su’, nenea Vladi e tare simpatic, deci nu e deloc pisălog. Vine aproape-n fiecare zi să-l vadă pe nea Boris şi, când are timp, mă cheamă să jucăm fotbal în spatele blocului şi-mi arată tot felu’ de fiţe, cu care îi dau gata pe toţi pretenarii mei de joacă. Nenea Vladi mi-a spus o dată că el a vrut să se facă fotbalist, da’ nu l-a lăsat taică-său, care-i tot repeta să se ţină de şcoală, ca să nu ajungă un prăpădit. “Iar eu, prostu’, l-am ascultat… Și cu ce m-am ales?! Am ajuns un pârlit de inginer şi-mi mănânc nervii cu toţi mitocanii! Pe când, ca fotbalist, aş fi fost mult mai bine plătit, ba, dacă prindeam un contract în Străinezia, aş fi câştigat de mii de ori mai bine ca acum…”

Nenea Vladi

Habar n-am ce-i cu nenea Vladi. L-am întâlnit ieri, când veneam de la şcoală. Eram bucuros că ne-au lăsat în onlain şi săptămâna asta. Voiam să-l întreb dacă să aduc mingea ori s-o las pe mai târziu. M-a privit morocănos, a mormăit ceva şi a intrat în casă. Am crezut că iarăşi a făcut nea Boris o criză. Nu-mi părea chiar atât de rău pentru el, că-i un pisălog ş-un intrigant, da’ de nenea Vladi îmi pasă, că suntem prieteni de-o viaţă.

Mai târziu, când i-am povestit mamei despre purtarea lu’ nenea Vladi, ea a oftat şi mi-a zis că-i şomer. N-am înţeles ce-i aşa o nenorocire să fii şomer, că doară nu mai trebuie să te scoli cu noaptea-n cap şi să mergi la „scârbici” (cum îi spune nenea Vladi). Mama a zis că vorbesc prostii şi că dacă nu munceşti, nu ai bani. Eu i-am răspuns că nu-i adevărat, iar mama s-a supărat că sunt obraznic, da’ eu am contrazis-o. Era cât pe-aci s-o-ncasez, numa’ că m-am ferit la timp, după care i-am cerut mamei: „ai puţintică răbdare” — cum am auzit într-o piesă la „tembelizor” (aşa-i spune tata). M-am prins că mama de-abia se abţine să nu râdă — nu ştiu de ce —, deci m-am liniştit şi i-am explicat că, uite, Jimmy, care-i antrenor de şmecheri, nu munceşte niciodată, da’ are totdeauna bani, că-mi dă şi mie dacă mă duc după ţigări sau bere sau după… „Să nu te mai prind cu gunoaiele ălea!”, a ţipat mama şi de data asta mi-a tras două palme. „Da’ de ce?!”, am îngăimat eu. Mama nu mă bate decât foarte-foarte rar şi niciodată fără un motiv întemeiat, zice ea. „Fiindcă…”, a dat mama să mă lămurească, da’ tocma’ atunci a venit vecina de sus cu nişte parfumuri, deci mama mi-a spus să merg la bucătărie şi să mănânc că se răcesc clătitele. Am înfulecat două, am înşfăcat-o pe-a treia şi am ieşit la joacă.

Unde te duci, mânzule?

Am dat nas în nas cu nea Boris.
— Unde te duci, mânzule?
„Ce te-nteresează?”, mi-am zis eu în gând, însă am bâiguit un fel de „Bună ziua” şi am dat să cobor scările.
— Ia stai puţin, tineret, mândria ţării…
(Când îmi spune aşa, îmi vine să-i trag picioare-n fund. Norocu’ lui că am numa’ unşpe ani!) Deci, nea Boris s-a proţăpit în faţa mea, blocându-mi trecerea. S-a apropiat şi mai tare de mine, otrăvindu-mă cu răsuflarea lui de crocodil de la Nil.
— Deci, ce se mai aude?
— Nimic…
— Cum adică?, s-a răţoit el la mine, vrei să spui că școala on-line nu înseamnă nimic pentru voi?!
— Ba da…
— Deci, vezi…
Nu i-am răspuns. Mă gândeam că dacă tac se plictiseşte şi mă lasă-n pace. Aiurea!
— O să vedeţi voi ce greu o să vă vină când o să trebuiască să vă întoarceți din nou la școala-școală!
Ce nu pot eu să înţeleg e că nea Boris, deşi e rus, vorbeşte aşa de bine româneşte. Mama zice că e născut în România şi că părinţii lui au fugit din Rusia pe vremea lui Lenin (cine-o mai fi fost şi ăla?). Eu cred că dacă părinţii lui fugeau mai tare, poate c-ar fi ajuns până-n Germania, deci nu l-aş fi cunoscut pe Boris, deci scăpam de-un dinozaur… Ce-i drept, nici pe nenea Vladi nu l-aş fi cunoscut, deci…
— Deci, ia spune, cât aţi plătit gazu’ luna trecută?
Am ridicat din umeri.
— Cum nu ştii? Nu se poate ! Mda… dacă de mic eşti aşa un secretos… Decât că cine ştie ce scofală e dacă-mi spui. Las’ c-o să-ţi pară ţie rău de mine dacă mor ! Nu mai găseşti tu unu’ ca Boris, care te iubeşte ca pe ochii din cap !
Se holba la mine şi eu mă uitam la gura lui ştirbă care puţea a canal şi-mi venea să-l scuip printre ăia doi dinţi pe care-i mai avea. De ce nu mă lasă în pace? Şi de ce nu urcă sau nu coboară cineva, deci să se dea la o parte cretinu’ ăsta, ca s-o pot zbughi la joacă?
De parcă mi-ar fi auzit gândurile disperate, a venit de sus tanti Adriana, cu bebeluşu’ în braţe şi m-a rugat s-o ajut. Deci, eu oricum o ajut să coboare sau să urce cărucioru’ de câte ori o întâlnesc, că-mi place de ea că e tânără şi frumoasă şi-mi dă ciocolată şi nu mă întreabă toate tâmpeniile, ca Boris… Niciodată nu m-am bucurat să o văd, ca acum.

Porunca iubirii aproapelui

Îmi aduc aminte — e drept că rar de tot — de porunca iubirii aproapelui. Nu prea înţelegeam când ne vorbea despre asta popa la biserică; da’ atunci eram mai mic şi mergeam cu bunica că era bună cu mine, deci nu voiam s-o supăr. Și nici când ne-a învăţat la şcoală domnu’ de religie nu pot să zic c-am înţeles mai bine. Deci, e clar: trebuie să fii bun cu cei din jur şi să-i ajuţi, chiar dacă sunt răi cu tine. Da’ ei de ce sunt răi cu tine? N-au învăţat la rându’ lor despre iubirea aproapelui? ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”… Deci, simplu ca bună ziua, s-ar zice. Ce nu ne învaţă nici popa, nici domnu’ de religie e cum să te stăpâneşti ca să nu-i înjuri pe ăia care se poartă urât cu tine, sau care te inervează. Cum e nea Boris, spre un exemplu… Dacă el doar mi-ar răspunde la salut şi dup-aia m-ar lăsa în pace, dacă nu m-ar mai iscodi atâta şi dacă s-ar spăla măcar din când în când, ar fi O.K. Da’ şi mai O.K. ar fi dacă n-am fi vecini. Ori, cel puţin, dacă ar sta la altă scară…
Deci, asta e problema cu aproapele tău: cum să-l poţi iubi când se apropie aşa de tare de tine că stă să ţi se bage şi-n suflet…

A lătrat toată noaptea

Așadar, toată noaptea a lătrat javra lu’ Boris. I-o fi dor de el, mi-am zis şi m-am întors pe partea ailaltă. De-abia către ziuă, când m-am trezit, deci, că trebuia să merg la baie, mi-am adus aminte: păi nea Boris e acum în cimitir. Ce-o să se întâmple cu pechinezu’ lui? Nenea Vladi zicea să-l iau eu. I-am răspuns că trebe să-i întreb pe mama şi pe tata. Deci, n-am vrut să-l supăr şi să-i spui adevăru’: că nu pot să sufăr pocitania aia mică şi a naibii. Aşa cum nici pe nea Boris nu-l puteam suferi. Da’ acum mi-e milă de el; să stai acolo, sub pământ, mai rău ca nenorociţii ăia de mineri…, vai de cozonacu’ lui ! (Cum zice uneori nenea Vladi despre câte-un sărman.)

foto tumblr.com

Citește și pastișa ca exercițiu de stil

Exit mobile version