A fost odată ca niciodată … un festival de teatru

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar povesti … a fost un festival de teatru în Sibiu, undeva în centrul României. Și încă este.

În anul 1993 un tânăr și ambițios actor al Teatrului Municipal din Sibiu a avut o idee. Și ideea s-a transformat într-un obicei. Și obiceiul într-un destin. Al unui om, al unei comunități, al unui oraș. Și a devenit un brand internațional al unei țări. Se numește Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu.

Aveam 20 de ani. Viața era cu adevărat frumoasă. Participasem cu un an înainte la Balul Bobocilor de la facultatea unde eram studentă. Cineva m-a remarcat și pe mine acolo și m-a chemat la o discuție. Acel cineva era domnul Constantin Chiriac, cel care înainte de 1989 recita poezii cocoțat pe mesele din restaurantele sibiene de atunci … spre încântarea celor prezenți. Astăzi același om este un simbol. În fotografie este al doilea de la stânga.

1993 a fost un an de grație. A fost prima ediție a unui festival de teatru studențesc la care au participat patru trupe. Atât. Podul din București, alte două trupe din Cluj și Iași, al căror nume nu mi-l mai amintesc și trupa Puck din Sibiu. Puck = zâna = spiridușul = bufonul.

„Lumea întreagă e o scenă și toți oamenii-s actori.”

În 1992 a început să se cristalizeze mica noastră trupă de studenți amatori. Domnul Constantin Chiriac ne-a recrutat pe rând și am început să facem de zor repetiții pentru ceea ce avea să devină, în timp, fenomenul FITS. Primul spectacol pe care l-am pus în scenă a fost Regele moare de Eugene Ionesco. Am început încet-încet să prindem aripi. Și am zburat cu ele până în Franța.

Pentru mulți dintre tinerii din fotografie era prima ieșire din țară. Și nu oriunde! Tocmai în Franța! Și ce dacă am stat în Paris doar câteva ore … dar am văzut Parisul! Și Turnul Eiffel! Era în fața noastră și îl contemplam. Puțini dintre noi și-au permis să-l escaladeze. Cei mai mulți aveam câțiva franci de buzunar, să ne cumpărăm câte un souvenir.

După spectacolul jucat într-un teatru subteran asemănător unei pivnițe, numit Théatre du Mascaret, la care asistase și primarul micii localități Blaye sur Gironde, am primit fiecare dintre noi câte o sticlă de vin vechi de Bordeaux pe care l-am consumat la o petrecere. Ce răsfăț!

„Jocul bulelor nu este o simplă formalitate mondenă, ci un întreg univers, care cuprinde cupele turnate după rotunjumile sânilor Doamnei de Pompadour, și textura cretoasă a pivnițelor în care se învechește vinul, și evaluarea tactilă a celui care îl pritocește, și belșugul de soare al anotimpurilor care rămân prizoniere în memoria anilor înscriși pe sticle …” (Andreī Makine – Franța pe care uităm s-o iubim)

Astăzi cei din fotografii suntem răspândiți în diferite colțuri de lume. Trupa s-a dizolvat de la sine. Unii au emigrat în Canada sau Statele Unite. Amintirile comune sunt de neprețuit peste ani.

Anul trecut, cu un trist prilej, m-am revăzut cu „regele” meu, devenit în viața adevărată  judecător, și am depănat amintiri. Umorul nu ne-a părăsit pe niciunul. În grupul de oameni care îl petreceam pe ultimul drum pe un prieten comun, „regele” m-a prezentat drept una dintre „damele lui de curte.” În franceză expresia era „dame de companie” – lung prilej de vorbe și de ipoteze …

Și iată-mă după doi ani, în 1995, ghid al unei trupe de dansatori din Japonia, participanți în acel an la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Deja devenise internațional …

Împreună cu iubitul meu din vremea aceea am avut misiunea de a aduce și însoți câteva zeci de artiști din Japonia, Suedia și Belgia la Sibiu, preluându-i de la aeroportul Otopeni. Grea misiune! Fără telefoane mobile, cu cartele pentru telefon fix consumate una după alta pentru a ține permanent legătura cu „comandamentul” festivalului. Timp de două săptămâni n-am mai știut de cursuri. Îi însoțeam pest tot pe „japonezi”, în spectacole ținute la Alba-Iulia sau Râmnicu-Vâlcea, în prezența oficialităților locale. Pentru urbea lor, prezența asiaticilor pe scena Casei de Cultură fost un mare eveniment.

Experiența am trecut-o apoi pe CV, nu știu dacă a contat pentru cineva. Pentru mine da. Înainte de internet și de wikipedia, am învățat câte ceva despre cultura japoneză direct de la sursă. La plecarea lor din Otopeni le-am spus cu lacrimi în ochi, consolată de iubit:

„Sayonara!”

Știam că n-am să-i mai văd vreodată.

Au mai trecut patru ani. Fosta noastră trupă se ramificase înspre alte zări. O fostă colegă, cu mult mai talentată decât mine, a fost propusă de domnul Chiriac pentru a fi una dintre figurante în piesa Danaidele după Eschil, pusă în scenă de Silviu Purcărete. Montarea a avut un destin spectaculos. După numeroase turnee în Europa, a urmat cel din Statele Unite. Tentația de a nu se mai întoarce în România anilor ’90 a fost mare. O parte din tinerii actori s-au stabilit acolo, cu forme mai mult sau mai puțin legale. În vara anului 1999 când eram și eu o aspirantă la viza americană permanentă (dar asta este o altă poveste!) am căutat-o pe fosta mea colegă și amică. Din tot ce mi-a povestit, nu știu exact de ce, probabil fiindcă și eu îmi doream cu ardoare pe atunci  să emigrez, mi-au rămas întipărite în minte cel mai mult cuvintele lui Silviu Purcărete. Citez din memorie:

„Dragii mei, turneul nostru în Statele Unite va dura o lună. Repetițiile și spectacolele vor avea loc în clădirea (…) de pe strada (…) după următorul program. Întoarcerea în România va avea loc pe data de (…) la ora (…). Celor cu care nu mă voi întâlni la aeroport la data stabilită, vă urez o viață bună în noua țară!” – le-a spus domnul Purcărete tuturor la sosirea pe aeroportul JFK  din New York.

Anii au trecut, festivalul a luat tot mai multă amploare. Notorietatea i-a asigurat o mediatizare pe măsură. An de an Sibiul s-a umplut cu mii de oameni sosiți în oraș special pentru acest eveniment. De la participanți la organizatori și spectatori, animația care a cuprins toată suflarea a adus și câștiguri importante în bugetul primăriei locale. Hotelurile au fost pline până la refuz, restaurantele, cafenelele, împrejurimile orașului erau pline de turiști. A devenit un brand de oraș și de țară. În Sibiu luna iunie a fost sinonimă cu festivalul.

https://www.sibfest.ro/

Anul acesta va fi o ediție specială online. Pentru prima dată după 27 de ani.

„Realitatea pe care o trăim nu mai seamănă cu nimic din tot ceea ce știam, dar cu speranță, gând bun și conduită responsabilă ne vom putea bucura din nou, împreună, de teatru.” – a declarat domnul Constantin Chiriac, directorul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu în luna martie a.c.