Talibanismul *(zic în sensul generic – fanatism, spirit inchizitorial) nu dispare când omul trece de la o carte la alta. Schimbarea de ideologie e doar o schimbare de pagină sau de limbă. Nimeni nu devine altul atunci când schimbă o haină.
Am cunoscut inși care au tot trecut de la o formă de sectarism ideologic la alta sau de la un tip de fanatism religios la unul socialist și invers.
Unul dintre ingredientele fanatismului este inflexibilitatea, însoțită de tipica intoleranță, care denotă un supraeu inflamat, o necunoaștere de sine și o suită de stări repulsive la adresa a tot ce ar putea însemna aceasta. Talibanul e lipsit de orice înțelegere la adresa firii umane, nu are nici un fel de îngăduință față de ce e natural și, desigur, incontrolabil. Supraeul tiranic denotă mania controlului. O morală rigidă însoțește toate judecățile de valoare.
Ca să o spun și mai simplu, înțelegerea unui om presupune să îi înțelegi FIREA nu ideile. Nu înseamnă să îi validezi logica. Asta poate să o facă și o mașină.
În plan particular și cunoscut, da, sigur că fiecare e în măsură să detecteze forme de abuz, de nedreptate, de obnubilare… Dar în momentul în care cineva ajunge să sistematizeze frustrări apare și proiecția de persecuție și victimitate. Cel atins de manie începe să se apare sau să invoce pericolul și diverse rele fără temei. Sistemul său imunitar psihic o ia razna și secretă anticorpi fără să fie nevoie. Apar reacții de apărare, deci un simț al conflictului exacerbat, sau chiar porniri violente (instinctul e de apărare-agresiune) la adresa pericolului/răului imaginar. Agresiunea pe care cel atins de acestă percepție distorsionată o detectează într-o categorie umană, e proiectată, e a lui. Cruzima e în el, internalizată. E posibil să fi fost crescut într-un spirit justițiar sau să aibă o predispoziție spre auto-flagelare, orice sistem rigid de idei e și aplicat asupra propriei persoane. Justiția este, desigur, contrariul iubirii. Doctrinele iubirii se bazează pe iertare. Lipsa unui climat afectiv decent poate predispune la astfel de deraieri.
Mintea e un sistem cu oglinzi, ea proiectează.
În mintea fanaticului, granița dintre fapte și imaginație se șterge. El e în mod funciar credul. El nu verifică sursele. Nu e o victimă închipuită, ci o victimă a închipuirii.
El detectează monstruosul acolo unde lucrurile țin doar de legile firii. Tocmai pentru că nefirescul e intern, pentru că trăiește în sinea sa contra-naturii, dă porunci neadecvate și celorlalți și lumii.
Am cunoscut indivizi care se răfuiau acut cu ”credința” celorlalți cu ce ”știau” ei că e în mintea și în sinea altora, când de fapt ce luptau cu propria lor proiecție. Ea e balaurul. Mintea celorlalți nu există. Există doar minți individuale, diferite.
Se poate vorbi chiar și de un fanatism al toleranței și al decadenței. El definește, în fond, lipsa de măsură și ratarea realității. Fanaticul se mișcă mental pe o orbită ireală care invocă distopia pe de-o parte și utopia ca ipotetic și iluzoriu antidot. Fanaticul pretinde imposibilul, cere naturii umane ceea ce nu e și nu poate fi, îi cere o inflexibilitate care să o facă să intre în patul procustian al unor așteptări irealizabile – reducționiste. O morală simplistă e întotdeauna mai rea decât lipsa ei. Există o morală înnăscută, de specie (puține mamifere de exemplu își ucid semenii) care e mai sănătoasă decât cea impusă printr-o ”gândire” bolnavă.
Cred că simptomul cel mai grav al fanatismului este corolarul, pe care suspiciunea îl impune ca centură de siguranță psihică. Dispare permeabilitatea la sugestii exterioare, la argumente. Toți inamicii percepției libere și clare a realului sunt în vigoare: frica, obsesia controlului și a puterii, certitudinea.
Nu prea e nimic de făcut. Toate cazurile pe care le-am cunoscut s-au afundat în obsesie din ce în ce. Eliberarea nu poate veni decât din trezirea la realitatea – mult mai puțin monstruoasă – prin disocierea dintre lumea reprezentată mintal și cea care există aievea.
