… război, Ucraina, Rusia, Putin, Zelensky, tancuri, armate, populație civilă, refugiați, mame, copii … STOP! Cine a trăit ororile unui război nu îi dorește semenului său să trăiască și el experiența. Cine nu le-a trăit este liber să citească despre asta sau să urmărească filme artistice și documentare. Ceilalți se pot uita mai departe la acel aparat cronofag numit televizor.
Tragedia războiului a generat însă capodopere literare și artistice nebănuite, unele dintre ele născute chiar pe teritoriul unde astăzi încă au loc înfruntări armate.
Odată cu dezghețul politic din fosta Uniune Sovietică, perceptibil după dispariția „tătucului” Stalin, cinematografia rusă a început să prindă aripi și, ca un stol de cocori ce zboară deasupra cerului senin al Moscovei, a traversat granițele naționale tocmai până la Cannes. Pelicula „Zboară cocorii/ Летят журавли” în regia lui Mihail Kalatozov a fost primul și singurul film sovietic recompensat cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes, ediția 1958. La premieră filmul s-a bucurat de o primire extatică în rândul cineaștilor prezenți.
Zboară cocorii pe cerul senin al Moscovei …
Veronica și Boris sunt tineri, frumoși și se iubesc fără ca vreunul să bănuiască tragedia ce avea să le schimbe cursul vieții … Ambii trăiesc în familii tradiționale. A lui este mai numeroasă și cuprinde un tată, o bunică, o soră și un văr primar ce locuiește sub același acoperiș cu ei. Liniștea și armonia căminului este brusc întreruptă de anunțul fulger al intrării U.R.S.S. în cel de al Doilea Război Mondial. Este ziua fatidică de 22 iunie 1941, zi în urma căreia nimic n-a mai fost la fel pentru poporul sovietic. Boris și prietenul lui, Stepan, se hotărăsc să se înroleze voluntar spre disperarea Veronicăi care făcea planuri de nuntă …
La gară, în vacarmul general stârnit de mamele, soțiile și surorile înlăcrimate, Veronica și Boris se caută unul pe celălalt prin mulțime, dar nu se găsesc. Nu au de unde să știe că nu se vor mai vedea niciodată …
E în plin război și populația Moscovei se refugiază din calea bombardamentelor, în adăposturi subterane. Femei și copii se strâng în brațe în timpul raidurilor aeriene anunțate la difuzoare. La ieșirea din adăpost Veronica nu își mai găsește locuința în picioare. Totul s-a transformat într-un morman de ruine. Numai pendulul bate încă, pentru a consemna orele care trec și timpul care se scurge implacabil, fie pace fie război. Profund marcată de tragedia fetei, familia lui Boris îi oferă găzduire în casa lor.
În tot acest timp Mark, vărul lui Boris, este îndrăgostit în secret de Veronica. Mark este pianist și visează să concerteze într-o bună zi din Ceaikovski la Filarmonică.
***Pe front viața e grea. Soldații înaintează anevoie prin noroaie. Boris poartă în buzunarul de la pieptul cămășii o fotografie din care Veronica îl privește galeș, zâmbind, prilej de aluzii răutăcioase din partea camarazilor. Fotografia e încredințată lui Stepan. Războiul nu iartă. Boris e împușcat mortal. În agonia morții își vede cu ochii minții ziua căsătoriei cu Veronica, în timp ce coroanele mestecenilor devin tot mai neclare, înainte de a se prăbuși.
Tatăl lui Boris e medic chirurg și operează răniți într-un spital de campanie. Nici nu bănuiește că fiul lui iubit nu mai există, fiindcă știrile de pe front parvin cu întârziere. Veronica așteaptă zilnic o scrisoare de la Boris pe care nu a încetat să îl iubească, deși încheie o căsătorie formală cu Mark.
Se angajează și ea ca soră de caritate și lucrează cot la cot cu tatăl și sora lui Boris. Într-o zi un soldat grav rănit are o criză acută, dar nu din cauza rănilor, ci din cauza trădării din partea femeii iubite. Veronica este cuprinsă de remușcări când află despre drama tânărului. Se gândește că și ea a procedat la fel, însă ea fusese violată de Mark în timpul unui raid aerian. În iarna grea, fuge disperată din spital ca să se arunce în fața unui tren, dar destinul are alte planuri cu ea. În cale îi apare un băiețel care scapă ca prin urechile acului de a fi călcat de o mașină. Instinctiv îl smulge pe micuț din calea mașinii și află că se numește … Boris! Băiețelul e unul dintre mulții orfani de război.
Nici când primește vestea morții lui Boris, Veronica nu încetează să creadă că iubitul ei ar putea fi totuși în viață.
Ziua Eliberării
Soldații Armatei Roșii se întorc acasă triumfători. Cei care au supraviețuit. Populația îi întâmpină cu ovații și urale. Fanfara intonează marșuri. Femeile flutură euforice buchete de flori. Printre ele și Veronica. E entuziasm și zgomot puternic. Mamele își îmbrățișează fiii. Soțiile și copiii pe care nu i-au mai văzut timp de patru ani sunt strânși în brațe de soldații întorși de pe front. Veronica își croiește cu greu loc prin mulțime, se întâlnește cu Stepan, camaradul de arme al lui Boris, care îi confirmă moartea iubitului ei. Atunci înțelege și crede. Realizează că nu este singura care nu s-a întâlnit cu cel drag. Din imensul buchet de flori primit în dar de la Stepan, ia bucată cu bucată și, printre lacrimi și zâmbete, împarte cîte una fiecărui om din mulțime. Stolul de cocori zboară din nou deasupra Moscovei.
Epilog
Se estimează că pierderile de vieți omenești ale fostei Uniuni Sovietice în Al Doilea Război Mondial, atât militari cât și civili, se ridică la peste 20 de milioane.
Tatiana Samoilova (1934-2014) a fost mereu identificată cu personajul Veronica din „Zboară cocorii.” Un alt rol care i-a dovedit talentul a fost cel din ecranizarea rusească a „Annei Karenina” din 1967. Datorită asemănării fizice între ea și Audrey Hepburn, a fost supranumită „Russian Audrey.”
Alexei Batalov (1928-2017) a fost unul dintre cei mai apreciați actori, regizori și scenariști din fosta URSS. A interpretat și a regizat pe scenă și în film roluri principale în adaptări după autori ruși celebri ca: Cehov, Bulgakov sau Gogol. În 1980 a apărut din nou în atenția publicului internațional cu rolul din „Moscova nu crede în lacrimi”, peliculă distinsă cu premiul Oscar pentru film străin.
