
<ul class="wp-block-list"><li>Continuare de aici: <a rel="noreferrer noopener" aria-label="Circul (3) (se deschide într-o filă nouă)" href="https://bel-esprit.ro/walther-alexander-prager-circul-3/" target="_blank">Circul (3)</a></li></ul>
<p>„Oricine trebuie să mănânce o pâine, dar dă-o naibii&#8230;,” pâinea sacră şi uscată care îmi înţepa gâtul în copilărie, am aflat că pentru ea mă tolera Mitea, acum îmi era mai puţin ca un tată sau poate mai mult ca un tată, era nervos că îmi scăpase balamaua din mână în timp ce el bătea cuiele, trei cuie, le-am numărat, mi-a tremurat mâna la al doilea, aruncam câte un ochi la cabina Gildei, i se monta uşa. Părea să fie mai uşor de ajuns la Gilda când vorbea Giorgio despre ea, decât acum, în preajma camerei ei goale, şi crezusem că aproape îi intrasem pe sub fustă când m-a atins pe cap cortina care dădea spre culise, roşie, avea şi stele mari, aurii. Mergeam în spatele lui Mitea, un spate mare, gras, mirosea încă a transpiraţie şi a bărbăţie şi a putere după munca de ieri, părul dezordonat de pe ceafă nu ştiu dacă era semn că munca îl răvăşea sau el răvăşea munca, erau care pe care, într-un fel de dragoste, pe faţă, cum îmi spunea Giorgio că se petrece la circ. „Ce tot îţi îndruga clovnul?” „Nu ştiu, vorbea mult.” „Da, pălăvrăgeşte tot timpul şi îşi bate joc de toţi, odată i-am aranjat moaca când s-a legat de mine, dar şefu’ m-a luat tot pe mine la refec, cum că asta-i meseria lui şi că dacă râde de noi, este ca şi cum şi-ar pregăti numerele. Auzi, al dracu’, asta de parcă nu ar spune la spectacole aceleaşi glume răsuflate.” I-am simţit şi eu puterea când dădea cu ciocanul în cuie, bătăile îmi zvâcneau sub degete, dispreţuiam puterea lui, braţul cu muşchi, mă gândeam, o fi fost atlet când era mai tânăr, Giorgio nu mi-a spus că şi el s-ar fi numărat printre amanţii Gildei, Mitea nici n-a numit-o când m-a condus la cabina ei, „este a fetei care ne dă banii,” atât, dar avea putere cât să-i sfârâme pe toţi amanţii, mai ales pe mine, sau nu, ar fi râs de mine dacă m-ar fi văzut că vreau să o cuceresc cu atât de puţină putere, numai cu virilitatea. Păşeam în camera ei goală când ţineam balamaua, mi se părea departe nu doar că nu era acolo, între mine şi ea se aflau cutiile ei de cremă, flacoanele de <a href="https://bel-esprit.ro/parfumul-intre-arta-si-obsesie/">parfum</a>, fardurile de multe culori, nu aş fi ştiut să spun la ce-i folosesc, multe aveau denumiri în franceză, rujurile, multe erau roz, ca nişte penisuri, păreau să îi dea dreptate lui Giorgio despre colecţia ei de amanţi, şi toate astea erau duble, se reflectau în oglinda mesei de <a href="https://bel-esprit.ro/reguli-de-baza-ale-machiajului/">machiaj</a>, cu becuri pe margine, stinse. „Hai, pune-i costumele la loc, mă descurc singur.” Mitea mi-a arătat suportul de haine, o bară metalică, argintie, costumele se aflau într-o cutie de carton, nu mai pleca odată? Aş fi vrut să fiu singur, să mă uit la fiecare costum în parte, să îl miros, să o învăţ pe Gilda, Mitea era dincolo de uşa întredeschisă, atârnată într-o balama, se mai auzea o voce de bărbat de afară, poate nea Victor, au început să bată cu ciocanul a doua balama, vorbeau şi înjurau, Gilda şi voci de bărbaţi, mai mulţi, probabil că trebuia să mă obişnuiesc cu asta, nu îmi plăcea printre bărbaţii ăia, m-am întors cu spatele să nu mă vadă, îi pipăiam costumele, erau moi, cu paiete strălucitoare, miroseau încă a <a href="https://bel-esprit.ro/parfumul-intre-arta-si-obsesie/">parfum</a>, ce să fi avut Gilda cu ei? M-am încrezut prea mult în bufon, costumele ei se aflau în mâinile mele, nu puteau trece dintr-o mână în alta, sau să încapă între nişte braţe puternice şi transpirate, cupele pentru sâni erau căptuşite cu mătase, mă excita asta, să ştiu că îi miros locul unde şi-a ţinut sfârcurile, şi numai eu le-aş fi mirosit, nu unii ca ei, care băteau cu ciocanul, îi miroseam costumele şi între picioare, păstrau mirosul sexului ei, mă aplecam în genunchi să nu mă vadă că fac asta, ei nu s-ar fi aplecat în genunchi. „Îţi plac, Christiano?” A pătruns după ce terminaseră de montat uşa, nu ştiam dacă mă surprinsese mirosindu-i costumele. „Da.” „La costume mă refeream, nu la mine, nu pun întrebări de felul ăsta, chiar dacă ţi-o fi povestit Giorgio o grămadă despre trecutul meu.” Crezusem că mă întreabă despre ea, chiar eram mândru că îndrăzneam să-i spun că-i frumoasă dintr-odată, exact cum mă învăţase clownul. Îmi spunea ca el, „Christiano,” nu „Christian,” probabil că au vorbit despre mine, au vorbit şi au râs, mi-era teamă că-i spusese şi de îndemnul lui, „fute-o,” iar acum urma să râdă de mine, în cazul în care aş fi încercat să fac asta. Nu aş fi încercat, nici acum nu era aproape, mi-era greu să cred că s-ar fi lăsat uşor să fie cucerită.</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Sunt multe, pe unele le-am primit
cadou, altele sunt ciupite pe braţe şi trebuie să le dau la croitorie să le
coasă. Uneori, îşi înfig porumbeii ghearele în ele. Am un număr de dresură cu
porumbei, ţi-au spus despre asta?”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Nu,
n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu nimeni.”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Ai
stat de vorbă cu Giorgio, el este cel mai inteligent de pe aici, face cât toţi
laolaltă, doar că se face nesuferit tuturor, nici eu nu-l prea înghit de la o
vreme. Se plânge prea mult, altădată era mai vesel.” </p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Când vorbea cu mine, sărea şi
aplauda.”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Ăsta-i jocul lui, îi spune joc
apocaliptic. Nu am înţeles prea bine de ce, doar că, după el, s-a cam apropiat
sfârşitul lumii sau potopul, spune că am strâns animalele aici la fel ca Noe în
arcă şi că trebuie să ne strângem laolaltă ca să rezistăm, bine, el o spune mai
urât, până când, dacă o fi să ne prăpădim, să ne prăpădim de râs. Bea destul de
serios de un timp încoace, poţi s-o iei şi aşa.”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Cum ai ajuns să dresezi porumbei,
Gilda?” Am îndrăznit să îi vorbesc aşa direct, a surprins-o şi pe ea, preluasem
din mers jocul apocaliptic. Mi-a povestit sau mi-am închipuit. O casă la ţară,
albă, cu plopi pe drum, mereu vară şi tatăl ei, un bărbat vesel, „ziceau că
este un crai bătrân,” nu era serios decât atunci când îngrijea porumbeii, nu
învăţase să-i domesticească de la nimeni, îi cumpărase şi îi lega cu sfoară de
un picior, zburau strâmb, gata să se prăbuşească, „bietele orătănii, le fac să
creadă că zborul nu este decât zbaterea asta şi că nu au unde să ajungă cu el
mai departe, dacă nu le trag înapoi în coteţ şi nu le dau tărâţe”. ; Pe Gilda nu o lăsa să facă asta, avea părul
negru ca acum, dar prins în două codiţe împletite, cred că îi lucea părul în
soare, era tot timpul vară la ea în sat, „pentru că am încercat o dată şi am
tras prea tare de sfoară, porumbelul s-a izbit de gard, se zbătea cu aripa
prinsă între două scânduri. Nu aşa, proasto! M-a plesnit peste cap, nu foarte
tare. L-a scos din gard şi l-a pus deoparte, într-o cutie de carton, dădea cu
aripile în cutie. Avea să-l taie după aceea, ca şi cum, dacă ar mai fi trăit,
le-ar fi spus celorlalţi despre ce este vorba cu zborul ăsta poticnit. Nu, să
nu-ţi închipui că sufeream când îi vedeam sacrificaţi sau că îmi curgeau
lacrimile peste friptura de porumbel. Era bună, cea mai bună, spunea tata.
Ştiam că de-aia sunt crescuţi. Până la urmă, şi eu mănânc de pe urma lor, chiar
dacă nu mai suport friptura de porumbel. A ajuns să mă scârbească mirosul de
menajerie, în plus, îţi dai seama, nu pot să-mi mănânc recuzita, mai ales că
avem un şef aşa zgârcit.” Şi o punea să stea cu braţele întinse, ca Christos,
aşa îi spunea mamei, „uite-l pe Christos!” „Nu mai vorbi, aşa, îi stiga mama,
te mai umpli şi de păcatul ăsta, de parcă n-oi avea destule.” Stătea aşa, cu
braţele depărtate, cred că i se ridica rochia, albă, trebuie să fi fost albă şi
strălucitoare, fără paiete, se ridica peste genunchi, nimeni nu s-ar fi gândit
să se uite la picioarele ei ca mai târziu, sexul ei mirosea deja a <a href="https://bel-esprit.ro/ce-face-o-femeie-manierata/">femeie</a>, dar
numai pentru ea, tatăl îi punea în palme grăunţe şi porumbeii zburau din cuibar
până pe mâinile ei, se aliniau cum o fac pe firele de telegraf, ultimul din
rând o gâdila cu penele pe faţă, dar nu îndrăznea să se scarpine, iar ar fi
certat-o tatăl ei că nu ştie să se poarte cu porumbeii. Nu a fost un tată rău,
„ţi-am spus, era vesel.” De aici şi păcatele lui, pe care i le acuza maică-sa,
că nu încetase să tot umble după femei, nu era frumos din cale afară, era
destul de mic de înălţime şi slab, „avea ochii mei, căprui spre negru, frumoşi,
m-am şi plictisit să mi se tot spună, ştia să vorbească şi să glumească, îl
plăceau mai ales femeile care nu se născuseră acolo, venite de afară, şi el îşi
petrecuse tinereţea la oraş, nu ştiu ce făcuse acolo, rămăseseră două
fotografii sepia cu el într-un parc dintr-un oraş necunoscut, era la braţ cu o
<a href="https://bel-esprit.ro/ce-face-o-femeie-manierata/">femeie</a> îmbrăcată în blănuri. Bea mult, nu ştiu dacă o făcuse dintotdeauna, beat
era şi mai vesel, când era acasă îi vorbea mamei despre aventurile lui cu
învăţătoarele din sat, uite cum creşte! uite cum creşte!, aşa îi spusese
învăţătoarea mea când stătea în genunchi şi îi desfăcuse şliţul, mama râdea,
uitase să mă alunge din cameră, să nu-l mai aud cum vorbeşte toate prostiile,
râdeam şi eu, nu înţelegeam foarte multe din ce povestea, dar era amuzant să
mi-o închipui pe învăţătoarea mea în genunchi cum se uită la aia a tatălui,
atunci nu mă gândeam că ar fi putut face şi altceva, ea care stătea mereu
ţeapănă într-un taior şi urla la noi că nu ştim să scriem şi să citim, pe alţii
îi trăgea de urechi, se înroşeau şi plângeau, de mine nu se atingea, era bună
la ceva şi aia a tatălui, vezi bine, învăţătoarea doar mă ameninţa că mă spune
tatălui dacă mai sunt obraznică. Să nu râzi? I-ar fi spus-o în genunchi, uite
cum creşte! uite cum creşte!” Gilda a râs, am râs şi eu, nu îmi venea să cred
că ea ar putea sta în genunchi în faţa unui bărbat, deşi fusese a multora, dar
nici ţeapănă nu putea fi, ca învăţătoarea ei la şcoală. Moale şi strălucitoare,
la fel cum îi erau costumele cu paiete, mai degrabă aşa. „Mai bine pentru el că
a murit devreme, nu s-ar fi descurcat să fie bătrân. Aveam cinşpe ani când a
murit, nu ştiu dacă am suferit, nici măcar la înmormântare nu am plâns foarte
mult.” Se vor fi adunat în cortegiu amantele lui, cu amintiri vesele, fiecare
fericită că nu o mai poate înşela cu o alta, cu cealaltă. „A murit când bea
must, şi eu băusem atunci, începusem să mă uit la băieţi, glumeam cu câţiva şi
atunci, veniseră la noi să guste mustul, le arătam sfârcurile care mi se vedeau
prin rochie, era o toamnă caldă, purtam încă rochii de vară şi mama nu îmi
cumpărase niciodată sutien, băieţii îmi spuneau toate măscările şi tata a căzut
deodată. Am auzit cum i-a bufnit capul pe scândurile prispei, aşa răsunau şi
bulgării de pământ care i s-au aruncat pe coşciug. Asta nu mi-a plăcut.” Mama
n-a mai vrut să crească porumbei, nu îi plăcuse niciodată friptura de porumbel
şi făceau mizerie peste tot, „dar ce era să-i spun lu’ taică-tu, că era într-o
ureche, numai pe-ale lui le făcea, de-aia s-a şi prăpădit de tânăr.” I-a dat de
pomană unui vecin, şi ăla un beţiv, au zburat repede din curtea lui, avea vreo
trei câini mari, se speriaseră. Păstrase zece pentru că o rugase Gilda, să se
mai joace cu ei. Se mai juca din când în când şi le dădeau de mâncare pe rând, ea
şi maică-sa, dar nu mai făcea figura aia cu „Christosul,” îi aducea aminte de
crucea tatălui ei, de cimitir, nu i-a plăcut niciodată să meargă la biserica
din sat, nici când o ruga maică-sa să o însoţească „să-i facem pomenire lu’
taică-tu, să nu îl perpelească dracii pentru toate păcatele lui,” era mohorât
acolo, ca în cimitir, numai de Paşte era vesel, cu toate lumânările alea
aprinse. „Îmi plăceau, chiar dacă pe la vârsta aia începusem să cunosc cum arde
ceara deplilatoare. Au aflat şi porumbeii că nu mai am chef de ei.” Uita de ei.
Ieşea să se întâlnească cu băieţii, avea o rochie de doliu croită din catifea
care îi venea foarte bine, îi plăcea să fie admirată de băieţi şi bărbaţi,
chiar ea îi spusese croitorului de la oraş să i-o facă strânsă pe corp, o amuza
cum croitorul se fâstâcea măsurându-i bustul, sânii crescuţi, asta după ce
intrase acolo ţinută de mână de mama ei, ca o fetiţă. Îmi părea rău că nu mai
era fetiţă. A uitat de porumbei sau le-a dat de mâncare ceva nepotrivit, sau nu
le-a mai dat drumul să zboare, nu îşi mai aducea aminte, i-a găsit maică-sa pe
toţi morţi în cuibar. „Nu le-am făcut nimic, fata mamii, ieri dimineaţa erau
teferi.” Îi era teamă că va suferi, era o amintire de la taică-su, „eu i-am
dispreţuit când i-am văzut ţepeni ca el, parcă moartea îi făcuse murdari, i-am
pus într-o pungă şi i-am aruncat în gârlă, nu m-am uitat să văd dacă plutesc.” Taică-su
nu îi lăsase prea multe, ce-i drept, se mai jucase un timp cu porumbeii „la
amiază, când la ţară nu umblă mai nimeni pe drum, nu doream să mă observe de
peste gard iubiţii mei, mama mă vedea şi nu zicea nimic, învăţasem să-i fac să
mi se aşeze pe picioare, stăteam pe spate şi îmi întindeam picioarele, făceam
lumânarea, fac şi acum asta la circ, mi se aşeza câte unul pe vârful piciorului,
se zbătea să-şi ţină echilibrul, mai ales că mă mişcam şi eu întruna, nu-mi
păsa dacă zbura la loc în cuibar, îmi plăcea să îmi privesc picioarele întinse
şi să mă simt cu fundul gol pe iarba din curte, îmi aluneca rochia, îmi
închipuiam că sunt ca fetele alea despre care auzeam că fac dragoste pe câmp,
mă gândeam deseori că este aşa bine să te răcorească aerul acolo jos, odată,
când eram fără chiloţi, mama mi-a spus că sunt neruşinată, că stau ca toate
alea care-şi pun curul la bătaie, mi se părea că mă ceartă în glumă, când
vorbea despre lucruri de felul ăsta, de când murise tata, o făcea întotdeauna
ca şi cum ar exista între noi o complicitate a femeilor singure. Am picioare
frumoase, mi le-ai văzut?</p>
<!-- WP QUADS Content Ad Plugin v. 2.0.92 -->
<div class="quads-location quads-ad1" id="quads-ad1" style="float:none;margin:0px 0 0px 0;text-align:center;">

</div>
<p> „Nu.” Acum purta o rochie lungă, nu aveam cum să i le văd, îi zărisem pantofii când îi aranjam hainele şi îmi ziceam că îmi plac deja picioarele ei.</p><figure class="wp-block-image"><img src="https://bel-esprit.ro/wp-content/uploads/2018/12/f58d614695d982e08a1d1bbb1c7d5531.jpg" alt="" class="wp-image-4573"></figure><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Christiano, ieri eram în costumul
de scenă când ţi-am dat banii, n-ai băgat de seamă? Să nu-mi spui că te uitai
numai la bani, cum fac ei.” Am vrut să-i spun că mă uitasem la ea aşa cum o
făcuse croitorul stânjenit de sânii ei, dar fără să o măsor. Nu i-am spus, nici
nu aştepta să-i răspund ceva, îi plăcea să tac. Obosise. „Bem o <a href="https://bel-esprit.ro/jacques-prevert-cafeaua-de-dimineata/">cafea</a>?” I-am
spus că trebuie să plec, îmi spusese Mitea că urmează să strângem gunoaiele de
la menajerie, măcar să-l ajut să schimbe paiele, îl apucă noaptea dacă face
totul singur, reproşul de tată, doar mă descoperise incapabil să ţin corect
balamaua, noaptea i se potrivea, nu avea cum să mai fie soarele din satul
dresoarei de porumbei. „Ei, Mitea, acum eşti al meu, înţelege asta cum vrei. Eu
hotărăsc aici, Nic, şeful, te-a angajat doar pentru că Mitea şi Victor sunt
leneşi şi beţivi, se văicăresc tot timpul că au prea mult de lucru, nu are cum
să-i dea afară, sunt demult aici. Oricum, dresorii fac curat singuri, că nu le
place să repete numerele în bălegar.” Nu a mai aşteptat să răspund, era de la
sine înţeles că da după ce mă declarase al ei, spusese că sunt al ei la fel de
uşor ca atunci când mă întrebase dacă îmi plac picioarele ei, uneori era greu
să să spui despre cineva că este al tău, Sonia spunea cu greutate medicilor că
sunt al ei, „soţul meu” şi apoi adăuga repede numele ca şi cum ar fi vrut să
scape de cuvintele astea, nu poţi fi al cuiva când eşti bolnav, şi nici nu ştiam
că sunt bolnav dacă nu aş fi văzut oameni în halate albe şi pacienţi delirând
sau urlând, nici ei nu erau ai cuiva. Sau spunea „tatăl meu,” dar ea era a
tatălui, el venea în casă şi nu se descălţa, îi dădea bani şi mâncare, eşti al
cuiva când reuşeşti să-l faci să fie al tău, poate asta. Mi-a sunat telefonul,
era Sonia, i-am văzut numele pe ecranul telefonului, îl scrisese cu majuscule
după ce am ieşit din spital, „să mă suni imediat dacă ai o problemă,” nu o
făcusem niciodată, în primele zile avusesem probleme, simţeam mereu că uitasem
sau pierdusem ceva, uitasem că pusesem apă pe foc, am găsit ibricul înroşit, se
evaporase apa, învârteam şi apăsam butoanele aragazului, până la urmă s-a
închis, „ce-ai făcut aici?” Abia venise acasă şi Sonia dispăruse în bucătărie
să facă curat în urma mea, o pierdeam iar, nu ştiam ce să fac în cameră singur,
îmi curăţam unghiile cu un pix, uitasem să mă spăl după ce fusesem la toaletă,
uitasem şi să trag apa, „vecine, nu ţi-e ruşine, trebuie să tragă alţii apa
după tine? Ai mânjit toată baia cu căcat! Nesimţitu’!” Şi baba cu sicriul deja cumpărat
s-a închis în baie, din pragul băii m-a făcut nesimţit, mi-era ruşine, mă
afundasem cu faţa în pernă, în problemele mele, nu avea rost să o sun pe Sonia
de pe telefon, cu majuscule.</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Mi-e rău, mă doare tare burta,
împinge, cred că nasc în noaptea asta sau mâine. Am chemat-o pe Ella să doarmă
cu mine. Dacă mai continuă, merg la spital. Îţi pregătim să dormi în
bucătărie.” </p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Poate rămân la circ. Mi-e frică de
gândacii din bucătărie.”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „Bine.”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; „O să te sune Ella sau tata. Pa!”</p><p> ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; Mă salutase nepotrivit, nu aşteptase
să-i răspund, nu mă întrebase cum de pot să rămân la circ, vocea îi venea tot
din noapte, îmi era greu să cred că oamenii de la telefon există undeva în
carne şi oase, la lumină, le rămâne doar vocea, vorbele Soniei când făceam
dragoste cu lumina stinsă, nu ştiam nici ele de unde vin, am vorbit la telefon
în timp ce mă plimbam prin curtea circului, printre cabinele altor artişti, era
iarbă uscată pe jos, în depărtare am văzut, cred, spinarea elefantului, era
mare, neagră, ca o lună, începea să se însereze. Şi poate noaptea asta mi se va
naşte copilul, nu o să mă mai simtă lângă el, nu o să-şi dea seama, pluteşte
acolo în întuneric şi nu ştie pe nimeni, cum să ştie că este al meu? Nici pe
ea, pe Ella, ar urma să fie mătuşa Ella, tanti Ella, deşi nu ştiu cum o chema
în realitate. Mă dispreţuise de la început, „Sonia, noi o să te ajutăm cu tot
ce putem, dar ştii că ne este şi nouă greu, avem ratele alea.” Avea rate şi soţ
şi maşină, Sonia mai nimic din toate astea, îi ceruse bani cu împrumut, nu îi
dăduse, eu nu vorbeam, Ella credea că nici nu aud, „eu ţi-am zis că începuse să
o ia razna de multă vreme, de când s-a luat la ceartă cu Marcel.” Nu ştiam când
avusese cearta asta cu soţul ei, în orice caz, nu mi-o ierta. Sonia nu a
insistat, „nu-i nimic, îţi ceream pentru cheltuielile din săptămânile
următoare, acum avem cărţile lui,” cred că îi era ruşine că a cerut, nu cerea
bani nici tatălui ei, eu stăteam pe pat, încercam să fiu mai puţin acolo, să
nu-i mai fie Soniei ruşine, acolo lângă pat erau cutiile mele cu cărţi şi
reviste de matematică, nu le despachetasem de când ne mutasem. Am plecat cu ea
a doua zi încărcaţi cu cărţi, eu duceam mai puţine într-un rucsac, ea o pungă mare,
o schimba dintr-o mână în alta, trebuia să mă ţină de braţ, îi era frică să mă
lase singur, am ajuns la un anticariat, erau multe cărţi vechi aşezate grămadă,
aşezate pe rafturi, Sonia vorbea cu un tânăr de la ghişeu, ordonase pe tejghea
cărţile din pungă, se apleca după fiecare dintre cărţile cărate de mine, nu le
putea scoate deodată, când mi-a dat jos rucsacul din spate şi m-am clătinat
într-o parte, mai că era să cad peste raftul cu cărţi pentru copii din preajma
mea. Ce-ar mai fi fost atunci. Tânărul se uita la cărţi, se vedea că nu
înţelege despre ce sunt, cum nu mai ştiam nici eu, punea unele deoparte şi
spunea cât îi va da Soniei pe fiecare, un leu, doi, trei, cele mai multe nu
primiseră niciun număr, le dădea la o parte, nu se îngrijea să le pună una
peste alta, aşa cum le ordonase ea, „dar astea au costat o grămadă,” „cum să nu
fie bune la nimic, când le-a achiziţionat un doctor în matematică?” „Ne pare
rău, doamnă, nu au căutare,” „ne pare rău, astea sunt preţurile de achiziţie,”
nu am observat unde erau acei noi, era numai el şi nu îi părea rău, chiar
înlătura cu satisfacţie cărţile fără căutare, în spate era o bătrână cu cărţi
vechi în mână, le scosese dintr-o sacoşă de pânză, aveau coperte colorate,
trebuie să fi fost din alea cu căutare, ale noastre erau negre, albastre, mai
toate cu cifre pe coperte, câteva cu figuri geometrice, Sonia şi-a răsturnat
cărţile fără căutare în pungă, nu le-a mai pus în rucsac, punga se umflase, era
şi ea gravidă, câteva colţuri străpungeau punga, a ieşit din anticariat, m-a
luat brusc de braţ, a înjurat, niciodată nu o mai auzisem înjurând aşa, bătrâna
spunea ceva în urma noastră, avea cărţi cu căutare şi numai vorbe civilizate,
sunt sigur. „Uite cu cine am ajuns să avem de-a face, futu-le muma în cur,”
credea şi ea că sunt mai mulţi, la fel ca tânărul de la anticariat, poate erau,
scotea trei, patru cărţi şi le arunca în coşurile de gunoi de pe stradă, verzi,
prinse de stâlpi, părea s-o înveselească, zâmbeam, atunci mi-a dat şi mie cărţi
să le arunc, eram ca nişte poştaşi care bagă scrisorile în cutiile poştale, ne
întreceam, ea se prefăcea că nu vede primul coş de gunoi de pe stradă şi mă
lăsa pe mine să ajung înaintea ei, când am scăpat de cărţi, m-a tras într-un
restaurant, pe faţa de masă erau pete, a scos pe masă banii obţinuţi de la
anticariat, voia să scape şi de ei. Mi-a comandat o supă, pluteau ochiuri
galbene pe deasupra, era roşie, nu mai mâncasem de multă vreme mâncare caldă,
ea şi-a luat o <a href="https://bel-esprit.ro/jacques-prevert-cafeaua-de-dimineata/">cafea</a>, fuma, se uita pe telefon, îşi nota nişte cifre, nu le pricepeam,
nu mai era veselă, încercam să sorb supa fără să o deranjez, am dat cu mâneca
peste farfurie, nu a căzut, dar mi s-a vărsat multă pe pantaloni, aveam bucăţi
de morcov pe pantofi, „nu-i nimic, te şterg eu, mănâncă ce a mai rămas,” m-a
şters cu un şerveţel, l-a aruncat în scrumieră, avea pe el frunze de pătrunjel,
am mâncat mai departe, amândouă feliile de pâine din coş, Sonia nu mai nota
nimic, se aşezase cu scaunul într-o parte, cu mâna la cap, părul îi trecea
printre degete, era frumoasă, cred că plângea.
<div class="saboxplugin-wrap" itemtype="http://schema.org/Person" itemscope itemprop="author"><div class="saboxplugin-tab"><div class="saboxplugin-gravatar"><img alt='Walther Alexander Prager' src='https://secure.gravatar.com/avatar/9bf81ef42695eaaf92566686745dc1a3a270d7448f4bc744cb856d911a9a2604?s=100&#038;d=mm&#038;r=g' srcset='https://secure.gravatar.com/avatar/9bf81ef42695eaaf92566686745dc1a3a270d7448f4bc744cb856d911a9a2604?s=200&#038;d=mm&#038;r=g 2x' class='avatar avatar-100 photo' height='100' width='100' itemprop="image"/></div><div class="saboxplugin-authorname"><a href="https://bel-esprit.ro/author/alin-enache/" class="vcard author" rel="author"><span class="fn">Walther Alexander Prager</span></a></div><div class="saboxplugin-desc"><div itemprop="description"></div></div><div class="clearfix"></div><div class="saboxplugin-socials "><a title="User email" target="_self" href="mailto:&#119;&#097;&#108;&#116;h&#101;&#114;pr&#097;&#103;e&#114;&#064;&#103;ma&#105;&#108;&#046;&#099;&#111;m" rel="nofollow noopener" class="saboxplugin-icon-grey"><svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg></span></a></div></div></div>