- Continuare de aici: Circul (3)
„Oricine trebuie să mănânce o pâine, dar dă-o naibii…,” pâinea sacră şi uscată care îmi înţepa gâtul în copilărie, am aflat că pentru ea mă tolera Mitea, acum îmi era mai puţin ca un tată sau poate mai mult ca un tată, era nervos că îmi scăpase balamaua din mână în timp ce el bătea cuiele, trei cuie, le-am numărat, mi-a tremurat mâna la al doilea, aruncam câte un ochi la cabina Gildei, i se monta uşa. Părea să fie mai uşor de ajuns la Gilda când vorbea Giorgio despre ea, decât acum, în preajma camerei ei goale, şi crezusem că aproape îi intrasem pe sub fustă când m-a atins pe cap cortina care dădea spre culise, roşie, avea şi stele mari, aurii. Mergeam în spatele lui Mitea, un spate mare, gras, mirosea încă a transpiraţie şi a bărbăţie şi a putere după munca de ieri, părul dezordonat de pe ceafă nu ştiu dacă era semn că munca îl răvăşea sau el răvăşea munca, erau care pe care, într-un fel de dragoste, pe faţă, cum îmi spunea Giorgio că se petrece la circ. „Ce tot îţi îndruga clovnul?” „Nu ştiu, vorbea mult.” „Da, pălăvrăgeşte tot timpul şi îşi bate joc de toţi, odată i-am aranjat moaca când s-a legat de mine, dar şefu’ m-a luat tot pe mine la refec, cum că asta-i meseria lui şi că dacă râde de noi, este ca şi cum şi-ar pregăti numerele. Auzi, al dracu’, asta de parcă nu ar spune la spectacole aceleaşi glume răsuflate.” I-am simţit şi eu puterea când dădea cu ciocanul în cuie, bătăile îmi zvâcneau sub degete, dispreţuiam puterea lui, braţul cu muşchi, mă gândeam, o fi fost atlet când era mai tânăr, Giorgio nu mi-a spus că şi el s-ar fi numărat printre amanţii Gildei, Mitea nici n-a numit-o când m-a condus la cabina ei, „este a fetei care ne dă banii,” atât, dar avea putere cât să-i sfârâme pe toţi amanţii, mai ales pe mine, sau nu, ar fi râs de mine dacă m-ar fi văzut că vreau să o cuceresc cu atât de puţină putere, numai cu virilitatea. Păşeam în camera ei goală când ţineam balamaua, mi se părea departe nu doar că nu era acolo, între mine şi ea se aflau cutiile ei de cremă, flacoanele de parfum, fardurile de multe culori, nu aş fi ştiut să spun la ce-i folosesc, multe aveau denumiri în franceză, rujurile, multe erau roz, ca nişte penisuri, păreau să îi dea dreptate lui Giorgio despre colecţia ei de amanţi, şi toate astea erau duble, se reflectau în oglinda mesei de machiaj, cu becuri pe margine, stinse. „Hai, pune-i costumele la loc, mă descurc singur.” Mitea mi-a arătat suportul de haine, o bară metalică, argintie, costumele se aflau într-o cutie de carton, nu mai pleca odată? Aş fi vrut să fiu singur, să mă uit la fiecare costum în parte, să îl miros, să o învăţ pe Gilda, Mitea era dincolo de uşa întredeschisă, atârnată într-o balama, se mai auzea o voce de bărbat de afară, poate nea Victor, au început să bată cu ciocanul a doua balama, vorbeau şi înjurau, Gilda şi voci de bărbaţi, mai mulţi, probabil că trebuia să mă obişnuiesc cu asta, nu îmi plăcea printre bărbaţii ăia, m-am întors cu spatele să nu mă vadă, îi pipăiam costumele, erau moi, cu paiete strălucitoare, miroseau încă a parfum, ce să fi avut Gilda cu ei? M-am încrezut prea mult în bufon, costumele ei se aflau în mâinile mele, nu puteau trece dintr-o mână în alta, sau să încapă între nişte braţe puternice şi transpirate, cupele pentru sâni erau căptuşite cu mătase, mă excita asta, să ştiu că îi miros locul unde şi-a ţinut sfârcurile, şi numai eu le-aş fi mirosit, nu unii ca ei, care băteau cu ciocanul, îi miroseam costumele şi între picioare, păstrau mirosul sexului ei, mă aplecam în genunchi să nu mă vadă că fac asta, ei nu s-ar fi aplecat în genunchi. „Îţi plac, Christiano?” A pătruns după ce terminaseră de montat uşa, nu ştiam dacă mă surprinsese mirosindu-i costumele. „Da.” „La costume mă refeream, nu la mine, nu pun întrebări de felul ăsta, chiar dacă ţi-o fi povestit Giorgio o grămadă despre trecutul meu.” Crezusem că mă întreabă despre ea, chiar eram mândru că îndrăzneam să-i spun că-i frumoasă dintr-odată, exact cum mă învăţase clownul. Îmi spunea ca el, „Christiano,” nu „Christian,” probabil că au vorbit despre mine, au vorbit şi au râs, mi-era teamă că-i spusese şi de îndemnul lui, „fute-o,” iar acum urma să râdă de mine, în cazul în care aş fi încercat să fac asta. Nu aş fi încercat, nici acum nu era aproape, mi-era greu să cred că s-ar fi lăsat uşor să fie cucerită.
„Sunt multe, pe unele le-am primit cadou, altele sunt ciupite pe braţe şi trebuie să le dau la croitorie să le coasă. Uneori, îşi înfig porumbeii ghearele în ele. Am un număr de dresură cu porumbei, ţi-au spus despre asta?”
„Nu, n-am apucat să stau prea mult de vorbă cu nimeni.”
„Ai stat de vorbă cu Giorgio, el este cel mai inteligent de pe aici, face cât toţi laolaltă, doar că se face nesuferit tuturor, nici eu nu-l prea înghit de la o vreme. Se plânge prea mult, altădată era mai vesel.”
„Când vorbea cu mine, sărea şi aplauda.”
„Ăsta-i jocul lui, îi spune joc apocaliptic. Nu am înţeles prea bine de ce, doar că, după el, s-a cam apropiat sfârşitul lumii sau potopul, spune că am strâns animalele aici la fel ca Noe în arcă şi că trebuie să ne strângem laolaltă ca să rezistăm, bine, el o spune mai urât, până când, dacă o fi să ne prăpădim, să ne prăpădim de râs. Bea destul de serios de un timp încoace, poţi s-o iei şi aşa.”
„Cum ai ajuns să dresezi porumbei, Gilda?” Am îndrăznit să îi vorbesc aşa direct, a surprins-o şi pe ea, preluasem din mers jocul apocaliptic. Mi-a povestit sau mi-am închipuit. O casă la ţară, albă, cu plopi pe drum, mereu vară şi tatăl ei, un bărbat vesel, „ziceau că este un crai bătrân,” nu era serios decât atunci când îngrijea porumbeii, nu învăţase să-i domesticească de la nimeni, îi cumpărase şi îi lega cu sfoară de un picior, zburau strâmb, gata să se prăbuşească, „bietele orătănii, le fac să creadă că zborul nu este decât zbaterea asta şi că nu au unde să ajungă cu el mai departe, dacă nu le trag înapoi în coteţ şi nu le dau tărâţe”. Pe Gilda nu o lăsa să facă asta, avea părul negru ca acum, dar prins în două codiţe împletite, cred că îi lucea părul în soare, era tot timpul vară la ea în sat, „pentru că am încercat o dată şi am tras prea tare de sfoară, porumbelul s-a izbit de gard, se zbătea cu aripa prinsă între două scânduri. Nu aşa, proasto! M-a plesnit peste cap, nu foarte tare. L-a scos din gard şi l-a pus deoparte, într-o cutie de carton, dădea cu aripile în cutie. Avea să-l taie după aceea, ca şi cum, dacă ar mai fi trăit, le-ar fi spus celorlalţi despre ce este vorba cu zborul ăsta poticnit. Nu, să nu-ţi închipui că sufeream când îi vedeam sacrificaţi sau că îmi curgeau lacrimile peste friptura de porumbel. Era bună, cea mai bună, spunea tata. Ştiam că de-aia sunt crescuţi. Până la urmă, şi eu mănânc de pe urma lor, chiar dacă nu mai suport friptura de porumbel. A ajuns să mă scârbească mirosul de menajerie, în plus, îţi dai seama, nu pot să-mi mănânc recuzita, mai ales că avem un şef aşa zgârcit.” Şi o punea să stea cu braţele întinse, ca Christos, aşa îi spunea mamei, „uite-l pe Christos!” „Nu mai vorbi, aşa, îi stiga mama, te mai umpli şi de păcatul ăsta, de parcă n-oi avea destule.” Stătea aşa, cu braţele depărtate, cred că i se ridica rochia, albă, trebuie să fi fost albă şi strălucitoare, fără paiete, se ridica peste genunchi, nimeni nu s-ar fi gândit să se uite la picioarele ei ca mai târziu, sexul ei mirosea deja a femeie, dar numai pentru ea, tatăl îi punea în palme grăunţe şi porumbeii zburau din cuibar până pe mâinile ei, se aliniau cum o fac pe firele de telegraf, ultimul din rând o gâdila cu penele pe faţă, dar nu îndrăznea să se scarpine, iar ar fi certat-o tatăl ei că nu ştie să se poarte cu porumbeii. Nu a fost un tată rău, „ţi-am spus, era vesel.” De aici şi păcatele lui, pe care i le acuza maică-sa, că nu încetase să tot umble după femei, nu era frumos din cale afară, era destul de mic de înălţime şi slab, „avea ochii mei, căprui spre negru, frumoşi, m-am şi plictisit să mi se tot spună, ştia să vorbească şi să glumească, îl plăceau mai ales femeile care nu se născuseră acolo, venite de afară, şi el îşi petrecuse tinereţea la oraş, nu ştiu ce făcuse acolo, rămăseseră două fotografii sepia cu el într-un parc dintr-un oraş necunoscut, era la braţ cu o femeie îmbrăcată în blănuri. Bea mult, nu ştiu dacă o făcuse dintotdeauna, beat era şi mai vesel, când era acasă îi vorbea mamei despre aventurile lui cu învăţătoarele din sat, uite cum creşte! uite cum creşte!, aşa îi spusese învăţătoarea mea când stătea în genunchi şi îi desfăcuse şliţul, mama râdea, uitase să mă alunge din cameră, să nu-l mai aud cum vorbeşte toate prostiile, râdeam şi eu, nu înţelegeam foarte multe din ce povestea, dar era amuzant să mi-o închipui pe învăţătoarea mea în genunchi cum se uită la aia a tatălui, atunci nu mă gândeam că ar fi putut face şi altceva, ea care stătea mereu ţeapănă într-un taior şi urla la noi că nu ştim să scriem şi să citim, pe alţii îi trăgea de urechi, se înroşeau şi plângeau, de mine nu se atingea, era bună la ceva şi aia a tatălui, vezi bine, învăţătoarea doar mă ameninţa că mă spune tatălui dacă mai sunt obraznică. Să nu râzi? I-ar fi spus-o în genunchi, uite cum creşte! uite cum creşte!” Gilda a râs, am râs şi eu, nu îmi venea să cred că ea ar putea sta în genunchi în faţa unui bărbat, deşi fusese a multora, dar nici ţeapănă nu putea fi, ca învăţătoarea ei la şcoală. Moale şi strălucitoare, la fel cum îi erau costumele cu paiete, mai degrabă aşa. „Mai bine pentru el că a murit devreme, nu s-ar fi descurcat să fie bătrân. Aveam cinşpe ani când a murit, nu ştiu dacă am suferit, nici măcar la înmormântare nu am plâns foarte mult.” Se vor fi adunat în cortegiu amantele lui, cu amintiri vesele, fiecare fericită că nu o mai poate înşela cu o alta, cu cealaltă. „A murit când bea must, şi eu băusem atunci, începusem să mă uit la băieţi, glumeam cu câţiva şi atunci, veniseră la noi să guste mustul, le arătam sfârcurile care mi se vedeau prin rochie, era o toamnă caldă, purtam încă rochii de vară şi mama nu îmi cumpărase niciodată sutien, băieţii îmi spuneau toate măscările şi tata a căzut deodată. Am auzit cum i-a bufnit capul pe scândurile prispei, aşa răsunau şi bulgării de pământ care i s-au aruncat pe coşciug. Asta nu mi-a plăcut.” Mama n-a mai vrut să crească porumbei, nu îi plăcuse niciodată friptura de porumbel şi făceau mizerie peste tot, „dar ce era să-i spun lu’ taică-tu, că era într-o ureche, numai pe-ale lui le făcea, de-aia s-a şi prăpădit de tânăr.” I-a dat de pomană unui vecin, şi ăla un beţiv, au zburat repede din curtea lui, avea vreo trei câini mari, se speriaseră. Păstrase zece pentru că o rugase Gilda, să se mai joace cu ei. Se mai juca din când în când şi le dădeau de mâncare pe rând, ea şi maică-sa, dar nu mai făcea figura aia cu „Christosul,” îi aducea aminte de crucea tatălui ei, de cimitir, nu i-a plăcut niciodată să meargă la biserica din sat, nici când o ruga maică-sa să o însoţească „să-i facem pomenire lu’ taică-tu, să nu îl perpelească dracii pentru toate păcatele lui,” era mohorât acolo, ca în cimitir, numai de Paşte era vesel, cu toate lumânările alea aprinse. „Îmi plăceau, chiar dacă pe la vârsta aia începusem să cunosc cum arde ceara deplilatoare. Au aflat şi porumbeii că nu mai am chef de ei.” Uita de ei. Ieşea să se întâlnească cu băieţii, avea o rochie de doliu croită din catifea care îi venea foarte bine, îi plăcea să fie admirată de băieţi şi bărbaţi, chiar ea îi spusese croitorului de la oraş să i-o facă strânsă pe corp, o amuza cum croitorul se fâstâcea măsurându-i bustul, sânii crescuţi, asta după ce intrase acolo ţinută de mână de mama ei, ca o fetiţă. Îmi părea rău că nu mai era fetiţă. A uitat de porumbei sau le-a dat de mâncare ceva nepotrivit, sau nu le-a mai dat drumul să zboare, nu îşi mai aducea aminte, i-a găsit maică-sa pe toţi morţi în cuibar. „Nu le-am făcut nimic, fata mamii, ieri dimineaţa erau teferi.” Îi era teamă că va suferi, era o amintire de la taică-su, „eu i-am dispreţuit când i-am văzut ţepeni ca el, parcă moartea îi făcuse murdari, i-am pus într-o pungă şi i-am aruncat în gârlă, nu m-am uitat să văd dacă plutesc.” Taică-su nu îi lăsase prea multe, ce-i drept, se mai jucase un timp cu porumbeii „la amiază, când la ţară nu umblă mai nimeni pe drum, nu doream să mă observe de peste gard iubiţii mei, mama mă vedea şi nu zicea nimic, învăţasem să-i fac să mi se aşeze pe picioare, stăteam pe spate şi îmi întindeam picioarele, făceam lumânarea, fac şi acum asta la circ, mi se aşeza câte unul pe vârful piciorului, se zbătea să-şi ţină echilibrul, mai ales că mă mişcam şi eu întruna, nu-mi păsa dacă zbura la loc în cuibar, îmi plăcea să îmi privesc picioarele întinse şi să mă simt cu fundul gol pe iarba din curte, îmi aluneca rochia, îmi închipuiam că sunt ca fetele alea despre care auzeam că fac dragoste pe câmp, mă gândeam deseori că este aşa bine să te răcorească aerul acolo jos, odată, când eram fără chiloţi, mama mi-a spus că sunt neruşinată, că stau ca toate alea care-şi pun curul la bătaie, mi se părea că mă ceartă în glumă, când vorbea despre lucruri de felul ăsta, de când murise tata, o făcea întotdeauna ca şi cum ar exista între noi o complicitate a femeilor singure. Am picioare frumoase, mi le-ai văzut?
„Nu.” Acum purta o rochie lungă, nu aveam cum să i le văd, îi zărisem pantofii când îi aranjam hainele şi îmi ziceam că îmi plac deja picioarele ei.
„Christiano, ieri eram în costumul de scenă când ţi-am dat banii, n-ai băgat de seamă? Să nu-mi spui că te uitai numai la bani, cum fac ei.” Am vrut să-i spun că mă uitasem la ea aşa cum o făcuse croitorul stânjenit de sânii ei, dar fără să o măsor. Nu i-am spus, nici nu aştepta să-i răspund ceva, îi plăcea să tac. Obosise. „Bem o cafea?” I-am spus că trebuie să plec, îmi spusese Mitea că urmează să strângem gunoaiele de la menajerie, măcar să-l ajut să schimbe paiele, îl apucă noaptea dacă face totul singur, reproşul de tată, doar mă descoperise incapabil să ţin corect balamaua, noaptea i se potrivea, nu avea cum să mai fie soarele din satul dresoarei de porumbei. „Ei, Mitea, acum eşti al meu, înţelege asta cum vrei. Eu hotărăsc aici, Nic, şeful, te-a angajat doar pentru că Mitea şi Victor sunt leneşi şi beţivi, se văicăresc tot timpul că au prea mult de lucru, nu are cum să-i dea afară, sunt demult aici. Oricum, dresorii fac curat singuri, că nu le place să repete numerele în bălegar.” Nu a mai aşteptat să răspund, era de la sine înţeles că da după ce mă declarase al ei, spusese că sunt al ei la fel de uşor ca atunci când mă întrebase dacă îmi plac picioarele ei, uneori era greu să să spui despre cineva că este al tău, Sonia spunea cu greutate medicilor că sunt al ei, „soţul meu” şi apoi adăuga repede numele ca şi cum ar fi vrut să scape de cuvintele astea, nu poţi fi al cuiva când eşti bolnav, şi nici nu ştiam că sunt bolnav dacă nu aş fi văzut oameni în halate albe şi pacienţi delirând sau urlând, nici ei nu erau ai cuiva. Sau spunea „tatăl meu,” dar ea era a tatălui, el venea în casă şi nu se descălţa, îi dădea bani şi mâncare, eşti al cuiva când reuşeşti să-l faci să fie al tău, poate asta. Mi-a sunat telefonul, era Sonia, i-am văzut numele pe ecranul telefonului, îl scrisese cu majuscule după ce am ieşit din spital, „să mă suni imediat dacă ai o problemă,” nu o făcusem niciodată, în primele zile avusesem probleme, simţeam mereu că uitasem sau pierdusem ceva, uitasem că pusesem apă pe foc, am găsit ibricul înroşit, se evaporase apa, învârteam şi apăsam butoanele aragazului, până la urmă s-a închis, „ce-ai făcut aici?” Abia venise acasă şi Sonia dispăruse în bucătărie să facă curat în urma mea, o pierdeam iar, nu ştiam ce să fac în cameră singur, îmi curăţam unghiile cu un pix, uitasem să mă spăl după ce fusesem la toaletă, uitasem şi să trag apa, „vecine, nu ţi-e ruşine, trebuie să tragă alţii apa după tine? Ai mânjit toată baia cu căcat! Nesimţitu’!” Şi baba cu sicriul deja cumpărat s-a închis în baie, din pragul băii m-a făcut nesimţit, mi-era ruşine, mă afundasem cu faţa în pernă, în problemele mele, nu avea rost să o sun pe Sonia de pe telefon, cu majuscule.
„Mi-e rău, mă doare tare burta, împinge, cred că nasc în noaptea asta sau mâine. Am chemat-o pe Ella să doarmă cu mine. Dacă mai continuă, merg la spital. Îţi pregătim să dormi în bucătărie.”
„Poate rămân la circ. Mi-e frică de gândacii din bucătărie.”
„Bine.”
„O să te sune Ella sau tata. Pa!”
Mă salutase nepotrivit, nu aşteptase să-i răspund, nu mă întrebase cum de pot să rămân la circ, vocea îi venea tot din noapte, îmi era greu să cred că oamenii de la telefon există undeva în carne şi oase, la lumină, le rămâne doar vocea, vorbele Soniei când făceam dragoste cu lumina stinsă, nu ştiam nici ele de unde vin, am vorbit la telefon în timp ce mă plimbam prin curtea circului, printre cabinele altor artişti, era iarbă uscată pe jos, în depărtare am văzut, cred, spinarea elefantului, era mare, neagră, ca o lună, începea să se însereze. Şi poate noaptea asta mi se va naşte copilul, nu o să mă mai simtă lângă el, nu o să-şi dea seama, pluteşte acolo în întuneric şi nu ştie pe nimeni, cum să ştie că este al meu? Nici pe ea, pe Ella, ar urma să fie mătuşa Ella, tanti Ella, deşi nu ştiu cum o chema în realitate. Mă dispreţuise de la început, „Sonia, noi o să te ajutăm cu tot ce putem, dar ştii că ne este şi nouă greu, avem ratele alea.” Avea rate şi soţ şi maşină, Sonia mai nimic din toate astea, îi ceruse bani cu împrumut, nu îi dăduse, eu nu vorbeam, Ella credea că nici nu aud, „eu ţi-am zis că începuse să o ia razna de multă vreme, de când s-a luat la ceartă cu Marcel.” Nu ştiam când avusese cearta asta cu soţul ei, în orice caz, nu mi-o ierta. Sonia nu a insistat, „nu-i nimic, îţi ceream pentru cheltuielile din săptămânile următoare, acum avem cărţile lui,” cred că îi era ruşine că a cerut, nu cerea bani nici tatălui ei, eu stăteam pe pat, încercam să fiu mai puţin acolo, să nu-i mai fie Soniei ruşine, acolo lângă pat erau cutiile mele cu cărţi şi reviste de matematică, nu le despachetasem de când ne mutasem. Am plecat cu ea a doua zi încărcaţi cu cărţi, eu duceam mai puţine într-un rucsac, ea o pungă mare, o schimba dintr-o mână în alta, trebuia să mă ţină de braţ, îi era frică să mă lase singur, am ajuns la un anticariat, erau multe cărţi vechi aşezate grămadă, aşezate pe rafturi, Sonia vorbea cu un tânăr de la ghişeu, ordonase pe tejghea cărţile din pungă, se apleca după fiecare dintre cărţile cărate de mine, nu le putea scoate deodată, când mi-a dat jos rucsacul din spate şi m-am clătinat într-o parte, mai că era să cad peste raftul cu cărţi pentru copii din preajma mea. Ce-ar mai fi fost atunci. Tânărul se uita la cărţi, se vedea că nu înţelege despre ce sunt, cum nu mai ştiam nici eu, punea unele deoparte şi spunea cât îi va da Soniei pe fiecare, un leu, doi, trei, cele mai multe nu primiseră niciun număr, le dădea la o parte, nu se îngrijea să le pună una peste alta, aşa cum le ordonase ea, „dar astea au costat o grămadă,” „cum să nu fie bune la nimic, când le-a achiziţionat un doctor în matematică?” „Ne pare rău, doamnă, nu au căutare,” „ne pare rău, astea sunt preţurile de achiziţie,” nu am observat unde erau acei noi, era numai el şi nu îi părea rău, chiar înlătura cu satisfacţie cărţile fără căutare, în spate era o bătrână cu cărţi vechi în mână, le scosese dintr-o sacoşă de pânză, aveau coperte colorate, trebuie să fi fost din alea cu căutare, ale noastre erau negre, albastre, mai toate cu cifre pe coperte, câteva cu figuri geometrice, Sonia şi-a răsturnat cărţile fără căutare în pungă, nu le-a mai pus în rucsac, punga se umflase, era şi ea gravidă, câteva colţuri străpungeau punga, a ieşit din anticariat, m-a luat brusc de braţ, a înjurat, niciodată nu o mai auzisem înjurând aşa, bătrâna spunea ceva în urma noastră, avea cărţi cu căutare şi numai vorbe civilizate, sunt sigur. „Uite cu cine am ajuns să avem de-a face, futu-le muma în cur,” credea şi ea că sunt mai mulţi, la fel ca tânărul de la anticariat, poate erau, scotea trei, patru cărţi şi le arunca în coşurile de gunoi de pe stradă, verzi, prinse de stâlpi, părea s-o înveselească, zâmbeam, atunci mi-a dat şi mie cărţi să le arunc, eram ca nişte poştaşi care bagă scrisorile în cutiile poştale, ne întreceam, ea se prefăcea că nu vede primul coş de gunoi de pe stradă şi mă lăsa pe mine să ajung înaintea ei, când am scăpat de cărţi, m-a tras într-un restaurant, pe faţa de masă erau pete, a scos pe masă banii obţinuţi de la anticariat, voia să scape şi de ei. Mi-a comandat o supă, pluteau ochiuri galbene pe deasupra, era roşie, nu mai mâncasem de multă vreme mâncare caldă, ea şi-a luat o cafea, fuma, se uita pe telefon, îşi nota nişte cifre, nu le pricepeam, nu mai era veselă, încercam să sorb supa fără să o deranjez, am dat cu mâneca peste farfurie, nu a căzut, dar mi s-a vărsat multă pe pantaloni, aveam bucăţi de morcov pe pantofi, „nu-i nimic, te şterg eu, mănâncă ce a mai rămas,” m-a şters cu un şerveţel, l-a aruncat în scrumieră, avea pe el frunze de pătrunjel, am mâncat mai departe, amândouă feliile de pâine din coş, Sonia nu mai nota nimic, se aşezase cu scaunul într-o parte, cu mâna la cap, părul îi trecea printre degete, era frumoasă, cred că plângea.
