Lazăr Zăhan este poet și prozator sibian, membru al Uniunii Scriitorilor. Filozofia, muzica, sculptura, scrisul, iată coordonatele unui destin creator care se împlinește nu doar în opera sa literară, ci și în creațiile artistice care dezvăluie o sensibilitate de tip clasic, senină, turnată în materiale neperisabile. Poezia lui Lazăr Zăhan este, înainte de toate, o confesiune pe care trebuie s-o ascultăm în liniște, cu urechea pe bătăile inimii, la ceasul ieșit din timp al rememorării. Trecutul se topește într-o imagine pulsatilă a realității sentimentale, căci poemele sale par a capta imagini care se codifică în limbajul emoțiilor pure, transgresând epocile cu egală uimire față de tot ceea ce înseamnă viață. Plăcerea estetică a lectorului derivă din calmul cu care poetul, spirit apolinic, se plimbă printre oameni, obiecte, elemente ale naturii, acordând pe lira sensibilității lui glasurile tainice ale muzelor cărora li se închină, în gesturi de recunoaștere.
VORBIM PUȚIN
Vorbim puțin, atât de puțin,
încât nici nu ne mai întrebăm de ce.
Dar trebuie să recunoști
că dialogurile noastre imaginare
sunt cele mai fructuoase.
Nici măcar nu gesticulăm,
deși avem mâini,
nici măcar nu mimăm,
deși ne putem mișca,
nici măcar un rictus, o grimasă,
deși avem chip.
Numai privirea care le cuprinde pe toate,
și gândul, dincolo de care
nu mai încape nicio trădare.
TRATAT DESPRE CULORI
Culorile sunt doar niște sclipiri
ale fantasmelor ce ne bântuie neliniștile,
niște scintilații subtile
care fac realitatea agreabilă.
Ne spun asta savanții doxă de carte.
Ei zic: nu există culori,
iar dacă voi vreți să fiți fericiți,
inventați-le!
Și noi, pentru ca să ne putem găsi unii pe alții,
le inventăm și însemnăm cu ele lucrurile.
Și pe noi ne însemnăm adânc,
până ajungem la cordialele arderi,
până ajungem la sentimente.
ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ
Din cauza încălzirii globale, am uitat de poezie.
Rimele au început să curgă dezordonat,
ca un aluat prea dospit,
și m-am pricopsit și cu o dulce plictiseală
ce mă alintă pe suflet ca o boală a uitării.
Muzele ascunse la umbră de laur,
fără sfială, își fac răcoare cu evantaie de aur,
uitând de bieții poeți,
ce, din cauza încălzirii globale,
se sting în visări nerostite, pe rând,
răpuși de o cerească plictiseală.
