Maria Merope, pseudonim literar al Mariei Drăgan, aduce în peisajul literaturii noastre o poezie de finețe, cu ecouri dintr-un neoclasicism care se lasă sub mâna ei precum plămada caldă, domesticită într-un giuvaier. Chemări nelumite, în „vechi rame” temporale, urcă dintr-un veac al iubirii care împietrește, precum în mitul lui Pygmalion și al Galateei, sfidând eternitatea. O poezie a culorilor răsfrânte în oglinzi de suflet, a înălțimilor albastre ale gândului, ale înfioratelor nopți cu textură catifelată este această curgere de emoții lirice pe care o poartă în sine poeta, revărsând-o cu gesturi tandre în versuri simple, nesofisticate, dar cu sensuri profunde, neliniștitoare. Un sentiment al lumescului receptat artistic, asumat ca stare poetică, animă poemele acestea, și, chiar dacă prin ele străbate, ca un fir roșu, dramaticul fior al trecerii ireversibile a timpului, avem senzația că trecerea noastră prin această existență lasă urme plăcute, așa cum numai iubirea (și amintirea ei) o pot face.
Poarta de piatră
Lui Brâncuşi
La vechea ramă de toamnă,
Numire de dragoste
Vinul pământului
Te va-ntoarce-n chipul nostru blând
Şi numele prelins va fi şi gol
Lângă poarta de piatră
Arzând.
O, ne părăseşte firul de lume
Înşerpuit adânc în jurul nostru
Şi cu uimire intra-vom
În pacea unei frunze rotunde
Înfrânţi prin tine,
Numire de dragoste.
Pradă de catifea albastră
Viaţă, năvod de cer şi pământ
Grea mi-a fost venirea pe lume.
M-ai prins azuritului spaţiu din gând
În el vulnerabil cuvântul să sune
Şi am văzut perfecte, albastrele statui
Ce somnul tinereţii mi-au furat
Cât am iubit, urât şi spart – dintâi
Oglinzile cu trup urât şi chip curat!
Cu-un fir târziu de ochii lui m-a prins
Ca într-o nesfârşită aubadă
Fior de-albastră catifea, nestins,
În jurul meu, plăcut pierdută pradă.
Iar de-mi sunt nopţile mătase aspră, grea
Roiul pleiadelor în mine aducându-l
Ascunsele safire vin taina să o ia
Şi să o semene, născând din nou cuvântul.
Citiți și Numai noi doi – Poeme de dragoste
