Site icon Bel-Esprit

Viața e o poezie ce nu se termină – Diana Fechete

Viața e o poezie

Viața e o poezie

cu incipit, consistență și final.

Structura e insurmontată

de el, alegând doar să rimeze

sau să-i atribuie și un sens…

Destinul îi alege conotația,

ce o poate modela,

mai mult sau mai puțin,

așa cum Anonimul i-a permis…

Fiecare-i cu un scop creat:

să lase un tezaur,

să-i bucure pe triști,

sau poate să lăcomească,

crezând că intangibilitatea-i aparține…

Viața e o poezie,

ce nu se termină,

cum la început ai plănuit,

ci cum lumina te ghidează,

când condeiul îl aprinzi.

Life is a poem

Life is a poem

With beginning, content and ending.

Its structure is insurmountable

Because of Him, choosing either the meaning

Or the sounds of the rhyme only…

Its destiny chooses its connotation,

Which it may mould,

More or less,

Just as Anonymous has allowed…

Each has been created with a purpose:

To let something valuable behind

To make the sad, happy

Or maybe just to be greedy

Thinking that intangibility belongs to the being…

Life is a poetry

that does not end,

how you initially planned,

but how the Light guides you,

when you lit the candle.

Cine sunt eu? După cum arată numele, Diana Fechete. După buletin, aș avea 23 de ani. Eu cred că am mai mult și că doar trupul meu are atât, dar sufletul…. Sufletul a tot scris de mii de ani. “Ce vreți să vă faceți când vă faceți mari?” obișnuia să glumească profesoara mea de limba română  din liceu. “Scriitoare”, am zis eu o dată. De atunci tot cresc să mă fac scriitoare. Am scris poezii cu rimă, apoi am trecut la altfel de poezii. Primele mele publicații au fost în revista școlii. M-am bucurat enorm să am și eu câteva articole acolo.  Apoi, am scris o carte: “Convertirea abisului”. Am evoluat, spun eu. Totul pentru că am învățat să am încredere în mine și ambiție. Ceea ce îi sfătuiesc pe toți scriitorii, care sunt la început și au senzația că nu vor ajunge niciodată mari.

Nimeni

Nimănui nu-i pasă,

ce e dincolo,

dacă sufletu-ți plânge, râde

sau e obosit…

Extenuat de atâta luptă,

cu acești vicleni înrudiți,

care-ți caută tristețea,

pe al tău chip, de-ar persista…

Cea mai cruntă e confuzia,

când nu știi, dacă apropiatul

ți-e dușman sau nu.

Cea mai sobră e singurătatea,

cea într-o lume plină,

unde de ceilalți, ești înconjurat mereu.

Ce-i mai rău, decât să-ți vezi

și ultima speranță,

cum se stinge…

Nimic si nimeni,

doar tu și propriu-ți eu…

Și ce moment e mai nostalgic,

decât atunci când realizezi,

că și în acea cruntă clipă,

nu-l mai ai nici pe Dumnezeu.

Unde e?

E întuneric, niciun grăunte de lumină,

nicio margine de umbră…

Parcă vântul se aude…

și te bucuri…

Stai, cugeți puțin

și realizezi că era doar

propria-ți respirație…

Nobody

Nobody cares,

what’s beyond,

If your soul laughs, cries

Or is exhausted…

Worn out by so many struggles,

With these cunning fellows,

Who seeks the sadness,

on your face, if only it longed…

Confusion is the worst,

When you do not know, if the friend

Is or not your enemy.

Loneliness is the soberest,

The one felt in the crowdy world,

Where the others always surround you.

What’s worse than seeing

Even your last hope,

Dying …

Nothing and nobody,

Only you alone with your own you-version…

And what could nostalgia mean if not,

The moment when you awake,

And realise that even in that cruel moment

You don’t have God anymore?

Where is He?

It’s dark, not even a grain of light,

Not even a sketch of a shadow…

Seems like the wind blows…

And you are happy…

Standing, tranquil, and thinking straight

You realise that it was only

Your own breath…

Exit mobile version