Personajele feminine din teatrul lui Ion Luca Caragiale se constituie, chiar de la o primă lectură a comediilor, dramei, monologurilor, farselor, instantaneului şi a celorlalte creații dramatice ale scriitorului român, într‐un adunare – tocmai datorită semnificației dinamice a termenului (galerie, panoplie, colecție – sunt termeni care conțin o anumită semnificație statică, impersonală, neadecvată în acest context). Această adunare a femeilor (a personajelor feminine) ni se dezvăluie, pe măsura ce lecturăm şi re‐lecturăm scrierile dramaturgice ale lui Ion Luca Caragiale (în principalele sale caracteristici imuabile) – pestriță (în culori stridente, care să răzbată prin regimul diurn şi nocturn, deopotrivă) şi plină de vervă, impetuoasă sau – în alți termeni – strident colorată şi dinamică.
Veta, Zița, tuşica, lelița Safta (O noapte furtunoasă‐1878), Efimița, Mițu, slujnica Safta (Conul Leonida față cu reacțiunea ‐1880), Fifina, Iulia, Liza, muma Lizei, madama (h)otelului (O soacră ‐1909), Zulnia, Arghirița, văduva, primadona Patti (Hatmanul Baltag – 1884), Zoe, nevasta persoanei însemnate (care este şi amanta becherului), nevasta lui Pristanda (O scrisoare pierdută – 1885), Mița, Didina, mătuşica Didinei, iubita catindatului, slujnica Didinei, al şaptelea caz de traducere, masca (D‐ale carnavalului ‐1885), Anca (Năpasta – 1890), Cleopatra, nevasta cârciumarului, mă‐sa lui Mitică (1 Aprilie ‐1896), lelea vitează şi țăranca bătrână (100 de ani, revistă istorică şi națională a secolului XIX, în 10 ilustrațiuni – 1899), dama venerabilă, cele trei tinere debutante, artista, tanti Ema, d‐na Alexandrescu, d‐na Giurgea, d‐ra Voiculescu (Începem!… – 1909) alcătuiesc distribuția feminină din spectacolul caragialian al lumii, un spectacol complex, având la bază comedii, monologuri, dramă, farse, instantaneu etc. Indiferent de vârstă, ocupație, relații sentimentale sau de familie, aceste personaje feminine au o energie care transformă (perturbă, modifică, rectifică, realimentează, redirecționează etc.) orice situație, stare de fapt din lumea ficțională în care se manifestă, fiind, adesea, la limita dintre individualitate şi rol, dintre tip de personaj şi funcție într‐un mecanism.
Analiza fiecărui personaj feminin din teatrul lui Caragiale, respectând criteriul cronologiei publicării textelor dramaturgice, se va dezvolta, treptat, într‐o construct în care fiecare element este parte indispensabilă. Progresiv, se vor diferenția tipurile de personaje (unele dintre ele – variante ale unor tipuri frecvente în teatrul lui Caragiale) care vor constitui tipologia personajelor feminine, această adunare a femeilor (în sensul de distribuție feminină) din opera literară a scriitorului român.
În comedia O noapte furtunoasă (1879) – două sunt energiile care activează şi re‐activează acțiunea, în toate aspectele sale – personajele feminine Veta şi Zița. Tuşica şi lelița Safta dețin o capacitate mai mică de a modifica în vreun fel derularea acțiunii piesei.
Aşa cum am subliniat în debutul acestui capitol, critica de specialitate s‐a pronunțat în legătură cu tipul de personaj literar reprezentat de Veta – adulterină benignă (Gelu Negrea, op.cit., p. 199), cochetă şi adulterină (Pompiliu Constantinescu, op.cit, p. 130), femeie redusă mintal şi lipsită de imaginație (G. Călinescu, op.cit., p. 385).
Veta, consoarta lui Jupân Dumitrache, din piesa O noapte furtunoasă, este, raportat la text şi la contextul social, o femeie matură (dar, nu bătrână!), căsătorită – conform cutumelor din trecut – cu un bărbat mai în vârstă, cu posibilități financiare (cherestigiria), onorabil (e în garda civică), care o respectă şi o protejează (ține la onoarea de familist, nevasta lui nu‐i dintre acelea, Veta lui e ruşinoasă). Această din urmă caracterizare a Vetei (ruşinoasă) îi aparține lui Ion Luca Caragiale şi o situează pe aceasta (ca tip de personaj) între femeile, nevestele ruşinoase.
Veta reprezintă femeia din clasa de mijloc (înstărită – prin căsătorie, onorabilă – tot prin dobândirea statutului de soție) care, sub masca de ruşinoasă şi fricoasă, menține relația de circumstanță, oficială, cu jupânul, dar reuşeşte să întrețină şi un cu totul alt tip de relație cu amantul, Chiriac, angajatul bărbatului ei. Ea stăpâneşte peste micul regat al casei de mahala, unde triunghiul conjugal e firesc, e în familie, protejat de viclenia ei, de pragmatismul ei (dorința ei de a se împlini erotic e supusă unor calcule, măsuri de siguranță, nu e un impuls necontrolat, pasional, bovaric. Şi toate acestea – sub oblăduirea unui soț care, chiar în ipoteza că observă sau ştie ceva…, nu vrea să se afle, ține la imaginea sa în societate, dar, vrea să fie bine şi lumea – mulțumită şi în sânul familiei triunghiulare. Aşa cum o cutumă era căsătoria fetelor cu bărbați în vârstă, cu avere, aşa şi viața de cuplu era, conform unei altfel de cutume, triunghiulară.
Veta e femeia trecută de prima tinerețe, în plină maturitate erotică, soția mic‐burgheză, nici săracă, dar nici din societatea înaltă, nu prea instruită, dar având un înnăscut simț practic în a‐şi „ține casa”, femeie devenită şi amantă (a unui tânăr angajat al casei) din frustrarea erotică – datorată soțului, din neîmplinirea maternă şi din dorința de împlinire erotică, într‐un mod cât mai discret, fără vâlvă şi fără a aduce prejudicii imaginii familiei sale în societate. Spațiul său preferat este cel privat, al casei. Acolo îşi consumă şi mariajul, şi relația extraconjugală, asemeni unei femele care îşi apără cuibul, îndestulându‐şi‐l cu tot ce are ea nevoie, conform propriilor necesități. Ea este un personaj care suferă de complexele feminității (frustrare erotică în cuplul conjugal, neîmplinire maternă etc.)
Veta e un personaj dinamic, cu treceri bruşte de la o stare la alta: de la calm la teamă, nelinişte (datorită tensiunii pe care o presupune întreținerea, la vedere, dar, totuşi, ferită de ochii lumii, a unei relații triunghiulare: soț‐soție‐amant). Aflăm despre ea, înainte de a intra în scenă, că e ruşinoasă (cunoscută ca atare atât de soțul ei, cât şi de mica lume din jurul spațiului privat, prin atitudinea lui Ipingescu), apoi (de când apare şi până în finalul piesei) are reacții care trasează o evoluție a personajului în spirală (creşteri şi descreşteri, dezvăluire – treptată – a trăirilor ținute sub lacăt etc). E obosită şi distrată, vorbeşte încet, trece încet, e adâncită în gânduri, râde silit, are un fior, plânge… (cum aflăm din didascalii). Dar, nu aceasta e starea ei de spirit specifică. Pe Veta o surprindem în mijlocul unei supărări între amanți, de aceea ea nu se comportă firesc, în „firescul ei” de zi cu zi. Starea ei de început e un accident, care, deşi este trecător – pentru că amanții se împacă şi totul reintră în normal – nu modifică deloc firescul acestei femei, starea ei normală, de zi cu zi, comportamentul ei, care e, până la urmă, permanent bivalent – ruşinoasă, temătoare, la locul ei, cuminte, soție care îşi vede de viața ei de familie, pe de o parte, şi, pe de alta – amantă cu năbădăi, cu insomnii şi suferințe din amor, cu instinct sexual şi apetit pentru un erotism uşor pervers, consumat, nu doar cu un bărbat mai tânăr, dar, chiar în spațiul intim, conjugal, într‐o frenezie a amorului împlinit pe ascuns, pe furiş, uneori, la repezeală… într‐un nesfârşit joc al aparențelor.
Idda van Munste
Veta e un personaj construit din şi pe jocul aparențelor. În cele două scurte monologuri, ea pare să se explice, iar un aparté, în scena cu jupânul care vine furios, să vadă cine îi necinsteşte onoarea de familist, în lipsa lui, în miez de noapte, ne devoalează o altă latură surprinzătoare a caracterului acestei femei. În acel moment al piesei, Veta se face că lucrează, îşi compune o figură obosită şi liniştită (deşi tocmai trecuse prin vârtejul scenei cu Rică!), ba chiar spune pentru sine că acu nu mai mi‐e frică – adică l‐a păcălit şi de această dată pe soț, totul iese cum vrea ea – deşi, pentru o clipă, a avut iluzia că Dumitrache (chiar dintr‐o întâmplare ca aceasta, fără legătură cu triunghiul conjugal din familia lor) va descoperi şi devoala adevărul despre relația dublă în care ea trăieşte. Veta pare a avea momente când şi‐ar dori să fie descoperită relația ei extraconjugală, pentru a scăpa de acea tensiune implicită, ca, imediat, să pareze decisă, într‐un mod bine calculat şi bine temperat. Ea e sinceră doar cu sine, în puținele momente când e în stare de irascibilitate, când e în căutarea unei soluții, a unei rezolvări, pentru o situație ce apare în viața ei sentimentală şi o tulbură (adică, nu‐i dă pace): Nu ştie el ce‐i pe sufletul meu, nu ştie el cum râde de mine! Eu şi noapte bună!…[…] Ei! Iacă nu vrea omul, nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. – Nu‐i mai place, nu mai vrea!… Bine! N‐o să mor nici eu!… De unde ştii? Poate mai bine că s‐a întâmplat aşa… A! De ce mai dă Dumnezeu omului fericire, dacă e să i‐o ia înapoi!? De ce nu moare omul când e fericit!? De ce am mai trăit eu s‐ajung la aşa ceva!?…[…] Nu! Nu mai voi să fiu proastă: dragoste cu sila nu se poate!* (citatele din teatrul lui Ion Luca Caragiale sunt din: I.L. Caragiale, Opere, ediție îngrijită şi cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, cu o prefață de Eugen Simion, vol.2, Teatru. Scrieri despre teatru.Versuri. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 2000)
În acelaşi timp,Veta pare a atinge satisfacția erotică doar în urma jocului tensionat, periculos şi incitant, al aparențelor, în triunghiul conjugal sau, altfel spus, în paradoxalul cuplu „triunghiular”. Ea are nevoie de această tensiune, care a devenit contextul şi pretextul, chiar forța care declanşează dorința erotică, preludiul iubirii extraconjugale.
În întreaga operă literară a lui Ion Luca Caragiale, nu mai găsim numele acestui personaj –Veta. Este prescurtarea numelui de origine ebraică – Elisabeta (Eli‐sheba, Eli‐zewa, adică – Dumnezeu este perfecțiunea). Elisabeta este numele de la care au fost derivate multele altele, prezente în opera literară a lui Caragiale, cum ar fi – Safta, Eliza, Liza etc. Aceste derivații etimologice au căpătat valoare onomastică, în decursul secolelor. Caragiale le‐a utilizat cu o neîntrecută măiestrie, proiectând, cu ajutorul lor, o anume imagine asupra fiecărui personaj, individualizându‐l. Prenumele ei (o prescurtare, dar nu un diminutiv) o plasează (prin sugestie onomastică) în zona de mahala, de periferie urbană, într‐o categorie socială medie, dar de extracție modestă. Veta – cum îi este şi numele – este, în fond, o ființă perfect simplă, care‐şi trăieşte sentimentele cu sinceritate.
Personajul Veta face parte dintr‐un segment tipologic destul de dezvoltat, de amploare, cu multiple fațete, variante, dar cu o trăsătură esențială (dominantă primară) – nevasta infidelă (termenul nevastă apare frecvent în teatrul lui I.L. Caragiale, astfel că, îl vom prefera, în detrimentul aceluia de soție).
Un articol de Ioana Blaga Frunzescu
Ioana Blaga Frunzescu (nume de scenă al Ioanei Elena Frunzescu, născută Blaga)
Citiți și despre Conu Iancu
