Ștefana Dicu
Nici măcar atunci când stăm pe genunchi nu ne mai ascultă,
Icoanele au ațipit, ne-arată spatele osos,
Lumânările se sting încă dinainte de a se aprinde,
Altarul și-a luat un răgaz de la noi, vacanță cică ar trebui a-i spune,
Pereții își scutură sființii de aureole și îngerii de pene,
Cărnurile s-au uscat de când am plecat unul din celălalt…
Unii zic c-ar fi de la dor,
Alții c-ar fi de la absența unuia în celălalt,
Iar bocitoarea bate cu pumnul din scândura copârșeului că e de la tăcere.
Numai călăul, își sprijină blajin maxilarele în palme,
Ca mai apoi să-și acopere fruntea cu buricele degetelor în care se joacă cu toporul, atunci când o face pe Marele Anonim,
Nedumerit de toată această sfârșeală a cărnurilor din care se storc, ceas după ceas, lacrimile.
Cine să fi știut că mai mult de-atât,
Nu se poate?
Cine să fi tăcut când se putea tăcea,
Când cărnurile și călăul s-au înduplecat să se afle și nu să se cruțe?
Timpul se prelinge pe fibra cărnurilor uscate, cândva mustind a apă,
Călăul își ascute toporul încetișor, cu straie țesute din cântări bizantine,
Cărnurile se uscă, părăsite de candele, stoarse de mir, amărâte că n-au luat seamă la visul cu topor,
Niciun pomelnic nu-i mai primește în sânul lui…
Călăul cărnurilor uscate a adormit,
Iar carnea, săraca, stă proptită de catapeteasmă,
Căci o mai stoarce ea, măcar o picătură de untdelemn, dintr-o bucată de hoit.
foto arhiva personală
Citește de aceeași autoare și Icnet
