Motto: Nu mă întreba de unde îmi vine inspiraÈia, pentru că nu pot localiza starea aceasta, Ètiu doar că mă trezesc în mijlocul unei poveÈti gata Èesute Èi cuvintele mă împresoară, mi se rotesc în cap, agresive, îmi lasă urme pe care mă pot întoarce fără preget chiar Èi a doua, a treia zi… Doar un lucru pot să-Èi spun, că textul de azi se vrea (fără voia mea, nu-i ciudat?) definitiv, aÈa, ca un necrolog, ca o scrisoare de adio după care nu mai poÈi scrie nimic, pentru că ai epuizat orice formă în care să îmbraci nebunia…

4:45. Ultima lună plină din an. A treia noapte când exact la aceeaÈi oră se aude geamătul acela lugubru, de căÈea în călduri, care cheamă haita de peste dealuri să-Èi strige chemarea la noua viaÈă. ÎÈi trase din nou plapuma peste cap, sigur o să poată adormi, urmează efectul acela de temporară asfixie care induce somnul Èi, oricum, întreaga casă e într-o tăcere atât de intensă, că până Èi gândurile ar putea s-o facă să tresară.

Trezitul de dimineaÈă avea sensul lui, bine ascuns Èi prins în creier cu centura de siguranÈă. Doar că vin frământările, nici vorbă de acea dulce somnolenÈă care dă farmecul dimineÈilor copile. E lună rece Crăciunul ăsta, citise pe Facebook, lună plină cum nu mai fusese de acum 38 de ani, aha, de asta m-am zvârcolit toată noaptea… Ultima lună plină din an…Adevărul e că lumea e obiÈnuită mereu să caute o explicaÈie în afara ei, în afara conÈtiinÈei sau a emoÈiilor, mereu e altcineva de vină, noaptea prea lungă, luna prea rece..”Èi luna e rece în el, Èi pe cer”, vreo carte răsfoită (prea) în grabă, seara, Diazepamul nu-Èi mai face efectul…Ne ascundem de noi înÈine, ne învelim în haine groase conÈtiinÈa Èi ne place să aÈezăm între noi Èi noi ziduri translucide care să ne apere de propria neputinÈă de a înÈelege.

Brusc, îi coborî din creier, ca o miere învechită, curgând greu, sinuos, gustul de cafea Èi asta o făcu să arunce aÈternuturile Èi să lase în grija Domnului noaptea asta, o noapte din cele degeaba. Cafeaua era întotdeauna o stare, era momentul în care, stând faÈă în faÈă cu ea însăÈi, simÈea exact asprimea fiecărui gând, mai ales că se obiÈnuise s-o bea fără zahăr. În vârful picioarelor, pipăi cu grijă pereÈii Èi, negăsind din prima clanÈa uÈii de la baie, Èterse de sus până jos lemnul cu buricele degetelor, fără cel mai mic zgomot…

Explozia de lumină o făcu să înjure scurt, printre dinÈi, abia Èoptit, Èi abia imaginea din oglindă o deÈteptă de-a binelea. Ahhh, nuuu, nuuuu, nuuu, cum se poate transforma omul aÈa într-o noapte, ce cută absolut ridicolă, nici vorbă, crema asta anti-rid e o minciună, perna e de vină, Èi e chiar deasupra sprâncenei drepte, îmi taie pur Èi simplu fruntea ca o brazdă făcută cu plugul tocit… Avea dreptate specialistul: la 40 de ani, femeia intră (iese, rămâne, se descoperă etc) în criză…

Motivele veneau singure, se rostogoleau din minte, deveneau certitudini, confirmări, revelaÈii dureroase. Femeia din oglindă se vedea tristă Èi neajutorată, cum i se păreau de ipocrite afirmaÈiile vai, dragă, dacă ai sufletul tânăr, nu contează cum arăÈi, adevărata vârstă e cea a sufletului, ei daa, de parcă dacă ai rămas cu mintea în cutia cu nisip printre jucărele te poÈi lăuda că eÈti vreo divă abia ieÈită la rampă…

SticluÈa de parfum (parfumul acela care nu-i plăcea lui, dar pe care ea îl adora, îi dădea o senzaÈie de individualitate care-i mergea drept în inima sufletului) căzu Èi zgomotul pe care îl făcu în cădere îi aminti de erupÈia Vezuviului, toată baia se transformase în mii de licăriri, era ca într-o sacristie cu toate lumânările aprinse, baia arăta, în lumina prea tare, ca o petardă uriaÈă…

Le strânse meticulos, părea că nu ruinase complet liniÈtea casei, nu se foise nimeni a trezire…Pentru dimineaÈă ajungea un contur de buze abia schiÈat Èi o umbră de creion dermatograf care să îi alungească ochii, moÈteniÈi într-o formă de migdală amară…

Cafeaua e câteodată amară, în dimineaÈa asta parcă e fiere, are un gust care îÈi dă frisoane, poate am pus prea multă cafea, în plus, e foarte neagră, inexplicabil de neagră…mai cere apă, chiar nu se poate bea aÈa, Doamne, astăzi merg toate pe dos, luna plină Èine mult? Cât de frig poate fi dimineaÈa, iarna nu e chiar anotimpul preferat al celor născuÈi în arÈiÈa verii, spirite meridionale, însetate de căldură Èi lumină, dar câinele trebuia plimbat Èi, odată cu el, mintea trebuia scoasă la plimbare, la aerisit, pentru că urma o zi (destul de) lungă.

Oricum, senzaÈia de concediu, de dolce far niente, era priceless, copiii desigur îÈi vor găsi ceva distractiv de făcut, un film, o conversaÈie prelungită pe Whatsapp, mesele zilei, pus micul dejun, strâns micul dejun, călcat cămăÈile uscate de vreo săptămână, pus alte două maÈini la spălat, haine, vase, ordine, aerisit, aspirat, netezit aÈternuturile, chemat de douăzeci de ori la masă, eu vreau lapte, nu din acela de 12% că îngraÈă, Èi-am zis să iei pâine neagră, cea albă e indigestă, ce să le luăm copiilor de Crăciun, mergem pe undeva în weekend, s-ar putea să plec pentru vreo două zile, ai tu grijă de toate, nu?, când ornăm bradul?, de ce latră câinele ăla atât, deschide toate geamurile, într-o jumătate de oră vreau liniÈte deplină, v-aÈi spălat pe dinÈi, copii?, mama, unde îmi este vesta? Pot să plec în oraÈ, aÈ avea nevoie de niÈte bani, cred că-mi ajung 100 de lei, vreau să merg Èi eu cu băieÈii, îmi trebuie niÈte blugi ca lumea, bine că s-a terminat Ècoala, e vacanÈă, mai povestim Èi noi…. Stătea năucă în mijlocul treburilor Èi în miezul cuvintelor care o învârteau într-un malaxor nedureros, dar halucinant… Plimbarea matinală cu câinele avea efect dublu, îi amintea de toate câte cădeau în seama femeii care se vedea biruitoare asupra timpului Èi sorÈii, Èi îi amintea cum se schimbă toată filozofia de la o zi la alta.

Câinele mergea mai drept decât gândurile ei, deÈi se oprea la fiecare câÈiva paÈi, amuÈinând, trecea drumul, sărea peste toate rondourile, ce înseamnă libertatea de a fi tu însuÈi Èi cât de bine e să nu vorbeÈti, din atâtea forme de comunicare, omul alege să vorbească sau să scrie Èi de aici mai e un pas până la nebunie.

N-a mai scris nimic despre el, n-a mai răspuns, de atâta timp i-am întreÈinut ego-ul cu atâta pasiune, cu atâta literatură, cu atâtea metafore, cu atâta inspiraÈie…Se părea că începea să încetinească pasul, rămăsese mult în urmă, acum se ridicase Èi ziua în putere Èi gândurile ei se lămureau, odată cu cerul…

Se apropiau de casă Èi simÈea că ziua asta de Crăciun va fi mai specială decât celelalte, poate va fi chiar salvarea din haosul de fericiri Èi tristeÈi fugare din ultimii ani, poate că era una din zilele providenÈiale în care poÈi fi propriul erou sau propriul gropar…În curtea scânteind de promoroacă, se simÈi mai străină ca niciodată, era o liniÈte Èi un fel de aÈteptare nefirească pentru o dimineaÈă de Crăciun, nu miÈca nimic, nu se auzea nimic, poate chiar e momentul…ultima lună plină din an.

Lumea ar trebui să Ètie că iubirea în sine, ca sentiment, nu se oferă decât odată în viaÈă, definitiv, oricât ar fi de târziu, nu trebuie decât să faci ochii mari Èi să te uiÈi în adâncul tău, să vezi cum se schimbă totul, să te miri cum te întoarce pe dos ca o mănuÈă pusă la uscat, până nu mai rămâne nimic din ce ai fost Èi nimic din tine nu mai Ètie cum o să fii, poate chiar începând cu ziua de mâine. Câteodată e prea târziu, o descoperi Èi Èi se refuză, e darul acela pe care-l aÈtepÈi de cine Ètie câte vieÈi Èi, când îl ai în mână, îÈi curge printre degete, nefiind aur, ci argint viu.

Atunci abia înveÈi ce înseamnă să te aÈezi pe pământ Èi să calci pe tine, ca să poÈi merge mai departe, atunci abia înveÈi că iubirea adevărată e locul acela din fiecare celulă în care porÈi câte o amintire Èi, când il priveÈti, nu simÈi decât durere. E o cafea amară, aquanegris! care dizolvă tot ce e scânteie în tine Èi te lasă fără glas Èi fără voinÈă. Ea se consumă arzând, cauterizând fiecare clipă Èi nu are, de multe ori, nimic de-a face cu viaÈa aÈa cum o Ètie toată lumea, pentru că nu e făcută să se altereze, ea nu îmbătrâneÈte, pentru că nu are vârstă, nu moare, ci se duce dincolo, în ceruri.

La birou, laptopul rămăsese în stand by, dar mintea ei, în schimb, ardea la mii de grade. Deschise documentul Èi scrise, ca să nu se mai poată răzgândi: Dragul meu, poate nici de data asta n-o să crezi că sunt în stare să te eliberez, nici eu nu cred încă, deÈi văd negru pe alb, că există cuvinte pentru momentul acesta. Eu nu-Èi pot oferi o dragoste pe care s-o privesc, în ani, cum se ofileÈte, îngropată în lucruri casnice, nici nu vreau asta… Lupta e frumoasă, ca Èi jocul, când se prinde în doi, pe câmpul meu de bătaie s-a lăsat întunericul Èi liniÈtea nu poate să aducă decât pacea. Cu ce preÈ, nu mă întreba, mi s-au terminat amintirile Èi de atâtea ori le-am luat de la capăt, că au obosit. Nu vreau decât să fii fericit, Èi asta nu se poate decât fără mine. Pe drumul acesta atât de demult pornit al singurătăÈii mele, te-am rătăcit pe undeva Èi n-ai mai vrut sau poate n-ai mai putut să găseÈti cărarea spre casă, Ètii tu, unele drumuri, chiar dacă pare că n-au sfârÈit, se termină în suflet. Un lucru te rog, să nu te îndoieÈti niciodată de mine, aÈa cum m-am îndoit eu de tine!

Salvă documentul, îl expedie prin mail fără să clipească, îÈi agăÈă privirea în cana de cafea rece Èi deschise geamul, să iasă ultimele gânduri Èi toate neliniÈtile care îi însemnaseră fruntea ca un plug cu lama tocită care, în loc să facă brazdă, rupe în carnea pământului, sfredelindu-l până în adâncuri.

Era ultima lună plină din an.

Bel Esprit

<svg aria-hidden="true" class="sab-user_email" role="img" xmlns="http://www.w3.org/2000/svg" viewBox="0 0 512 512"><path fill="currentColor" d="M502.3 190.8c3.9-3.1 9.7-.2 9.7 4.7V400c0 26.5-21.5 48-48 48H48c-26.5 0-48-21.5-48-48V195.6c0-5 5.7-7.8 9.7-4.7 22.4 17.4 52.1 39.5 154.1 113.6 21.1 15.4 56.7 47.8 92.2 47.6 35.7.3 72-32.8 92.3-47.6 102-74.1 131.6-96.3 154-113.7zM256 320c23.2.4 56.6-29.2 73.4-41.4 132.7-96.3 142.8-104.7 173.4-128.7 5.8-4.5 9.2-11.5 9.2-18.9v-19c0-26.5-21.5-48-48-48H48C21.5 64 0 85.5 0 112v19c0 7.4 3.4 14.3 9.2 18.9 30.6 23.9 40.7 32.4 173.4 128.7 16.8 12.2 50.2 41.8 73.4 41.4z"></path></svg>