trecuse de miezul secolului
încerc să-mi amintesc era vineri seara trecuse
de miezul secolului și
mă uitam la viața mea frumoasă și răvășită
ca o cameră de hotel după o noapte de dragoste
stăteai în dreptul ferestrei scoteai dintr-o cutie
reguli pe care le-ndoiai amuzat la un capăt
toiege numai bune de sprijinit secunde ratate
să treacă strada spre un alt adăpost din care
toți au fugit, dar au lăsat lampa-nflorită să joace
ultimul renghi nopții pusă cu botul
pe cealaltă jumătate a vieții
în urmă vlăstarul de clovn tastează parole
ca să-ți deschidă sufletul
cel rămas de pripas
până ce până când
își va rupe coasta pentru-o
femeie
foto credit sursa
riduri nu face, niște cute peltice
la colțul aducerii-aminte
atât de fine că cer mângâierea mătăsii
din care buricele cuvintelor sunt aburite
uneori e răgușită și provocatoare… Citește și a treia ești una cu mine
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.