Transferul de nuditate, trăit în irealul proxim

Poate fi observat în rândul adolescenţilor din zilele noastre tendinţa denumită sexting, care presupune trimiterea unor conţinuturi, de obicei poze în ipostaze indecente sau nud. Conform datelor, la nivel mondial numărul tinerilor care au trimis nuduri cu propria persoană este situată între 1 şi 6 din 10, iar în România, numărul tinerilor care au trimis asemenea conţinuturi este de 2 din 10. Prin urmare, a-ţi expune corpul pentru a-l impresiona pe cel iubit sau a-l mulţumi nu mai este ceva absurd.

Însă a face acest transfer de erotism personal în mediul virtual nu este deloc banal.

În ceea ce urmează, aș dori să fac o analiză a efectului pe care tendinţa prezentată o aduce în societate și nivel individual, respectiv asupra transferului de nuditate şi a perceperii corpului, de la general la particular.  În acest demers, sensul gestului – al expunerii şi al imaginii trimise cu intenție– al expusului, poate primi, prin sexting, o interpretare în sensul în care se referea Max Blecher. Interpretare în care realitatea simţită este transferată în irealitatea imediată, iar corpul devine un obiect – decor al acestei meta-realităţi. Cu toate acestea, în final, analiza tendinţei în genere, după cum se vede, revine asupra subiectului. Deoarece subiectivismul care se încearcă a fi exclus va reveni în momentul în care intimitatea este ameninţată, tocmai prin actul de a fi expus.

La început, pentru a ilustra şi defini mecanismul transferului de sine (incluzând, subiectul şi obiectul eului) din trup şi a rupturii în corp – obiect, apelez la un citat din romanul lui Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată.”

„Cădea atunci pe canapea dintr-o bucată ca și cum s-ar fi împiedecat de ceva. Punea apoi mâinile sub cap și închidea ochii ca și cum ar fi dormit, îmi era imposibil să schimb cu un centimetru poziția corpului; așa cum stătea pe o coastă, trebuia să-i smulg rochia de sub pulpe și să mă alipesc de ea. Clara n-avea nici o opunere pentru gesturile mele, dar nu-mi dădea nici o înlesnire. Era imobilă și indiferentă ca o bucată de lemn și numai intima și secreta ei căldură îmi revela că e atentă și că „știe”.”

Din ultimă frază cititorul poate să intuiască ideea că trupul Clarei devine obiect datorită imobilității şi a indiferenţei. În timp ce doar căldura este semnalmentul conştiinţei revelată prin atenţie şi verbul „a şti”. Astfel, corpul – subiect al eului, este caracterizat de mobilitate, atenţie, cât şi percepţie, iar corpul – obiect, de imobilitate şi indiferenţă, dar şi prin lipsa de cunoaştere.

Plecând de la aceste observaţii, se poate realiza o analiză a corpului în devenire.  Corpul ca atare, deşi din cele mai vechi timpuri era folosit ca un produs, nu a fost perceput ca fiind obiect. Din punct de vedere antropologic, se observă doar în actualitate atitudinea ce susţine că trupul este al meu şi ca atare devine un obiect. Această ruptură apare odată cu descoperirea fotografiei. Din momentul acesta, corpul apare ca un conţinut. Prin  urmare, subiectul, văzându-și ca atare trupul, îşi transformă corpul în obiect, produs al imaginii fotografiate.

De unde va rezulta o exteriorizare al eului şi o înstrăinare de corp.

Prin urmare, mai rămâne doar fireasca întrebare, care este reacţia subiectului în raport cu gestul, dar şi cu propriul corp, devenit un produs al fotografiei şi un posibil exponent?  Astfel, în cazul unui subiect concret poate fi dedusă o atitudine ce relevă o impresie cel puțin ciudată şi, eventual,  sentimente de jenă.

Subiectul se înstrăinează de sine şi devine paranoic, în ipoteza în care se presupune că va pierde persoana căreia i-a transferat nuditatea. În final, după o despărțire, când apare pericolul ca fotografia să fie făcută publică, din răzbunare sau inconștiență, sensul se transformă. Astfel, trupul dezgolit suferă o transformare, trecând de la statutul de obiect la cel de  semn, un semn cu variate conotații intime, posibil cu conținut degradant.

Citiți și Donațiile, între simbol și gestul caritabil…