Site icon Bel-Esprit

Traian T. Coșovei: „Și dacă tu ești o planetă străină…”

Și dacă tu ești o planetă străină

Traian T. Coșovei

Se întunecase și viața noastră devenise
un transatlantic alb, albastru, pîlpîitor.
Deasupra, orașul plutea fragil ca un aisberg orbitor
te purta pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Și dacă părul tău e o ființă venită de pe altă planetă?
Fiecare secundă
arunca un cîmp verde printr-o fereastră de tren.
Respira lângă tine. Te pîndea cu nările ca doi ogari
întărîtați de iepurii mirosului tău.
Și dacă glasul tău e o ființă coborîtă din altă planetă?
Ar mai fi ceva timp.
S-ar putea profita de pe urma singurătății tale.
De pe urma spaimei că nu m-aș putea face înțeles.
Că pe lîngă viața mea ar putea trece pachebotul cel mai înalt din lume.
Ca și cum s-ar lovi două tandre armuri
și pe luciul unei scîntei ar ieși patinatorii cu eșarfe de ger.
Fără să mă observe. Fără să lanseze nici o rachetă luminoasă –
fără să-mi arate că exist cu-adevărat.
Și dacă parfumul tău e o ființă căzută din stele?
Brățările tale îmi răspundeau obraznic, –
rochiile tale foșneau dînd importanță fiecărui gest.
Te respirau. Te trăiau.
Erai toată o barcă de hîrtie pe mediterana pohtelor mele.
Și dacă ochii tăi sunt două ființe de pe altă planetă?
Și dacă tu ești o planetă străină
locuită de fiecare gînd al meu?
În urma noastră
orașul plutea fragil, ca un aisberg plutitor te purta
pe scuturi strălucitoare – te ridica
înfășurată în drapeluri de frig luminos.
Deodată,
se întunecase
și viața noastră devenise
un transatlantic alb,
albastru,
pîlpîitor.

SOSISE VREMEA EXISTENȚELOR NERĂBDĂTOARE

Plajă pustie.
Valuri săpînd șanțuri de apărare cu degete albe, de spumă –
retrăgîndu-se printre delfinii aruncați de furtună pe țărm.
În masacrul amiezei,
nisipul părea o burtă umflată cu alge verzui,
călătoare.
Și-un miros înțepător de moarte caldă se strecura în oraș
întărîtînd cîinii.
Tu te aplecai să culegi o piatră. Nisipul
îți lua forma, îți memora căldura, apăsarea.
Peste zece ani, aveam să te întîlnesc – să te cunosc
în sfîrșit.
În urma noastră nisipul spulbera cu un gest burțile mirositoare.
Plaja duduia surd, ca un imens ceasornic cu nisip
măsurînd timpul. Mort. Umflat. Descompus în mirosuri ucigătoare.
Și reclamele luminoase de pe țărm ridicau în aer
mîini albe și verzi și pătate de sînge.
Împiedicînd autostopul. Și amorul liber. Împiedicînd
grupurile de vilegiaturiști ieșiți cu cîinii.
Rochia ta
săpa în pustiu tranșee ciudate. Semne
pentru o așteptată, imposibilă debarcare.
Te aplecai să culegi o piatră,
mă priveai cu ochii tăi care au văzut căderea Troiei.
Vîntul mîrîia încurcîndu-ți în păr vedenii sticloase.
Și nici un zgomot în jur. Nici un om broască
încolăcit în jurul țărmului.
Doar curentul rece aruncînd valul delfinilor înecați.
Și bastonul bătrînului cercetînd pervers burțile umflate:
„… uite, ăsta s-ar putea să aibă pui…”
Tu te apleci să culegi o piatră.
Peste zece ani, aveam să te pierd, să te uit în sfîrșit.
În urma noastră –
doi gropari de nisip se spulberau peste burțile umflate.
Și firmele luminoase de pe țărm
aprinzînd mirosul înțepător de catran, de frînghii putrezite.
Apoi crabii – existența nerăbdătoare să șteargă
orice urmă

Citiți și un alt articol despre Traian Coșovei

Exit mobile version