Căutare
Camelia Radulian
Țin luna în dinți
și-n picioare, copita pământului, spartă
hoinăresc într-un cerb
desenat pe o hartă
aproape îmi leg sângele de un tei
să nu plece pe dealuri,
să nu își rupă fruntea sticloasă
de maluri,
să nu se îmbete într-o fată frumoasă
îmbrăcată în cuie și lemn
dintr-o patrie joasă
ah, duhnind neomenesc
a catifea și uitare
Tot îmi spun -pământul acesta e mare
vine-n aerul meu
nu mai are răbdare
iar în jur poate nu e nimic de găsit,
nici de plecat,
nici de venit
nici de cuțit.
Oare?…
Țin luna în dinți ca pe un frâu,
în genunchi am flori de lucernă
urmele mele mergându-mă
îmi vor zdrobi
părinții sub pernă.
Citiți și Glonț de măceș
Născută la începutul sfârșitului, într-un decembrie, 1967. Scrie, la îndemnul profesorilor, de pe la 10 ani și debutează cu poezie la 16 ani ( în Revista Ramuri). Publică foarte rar, cu amânări interminabile, considerând că „mai puțin e mai mult”. De altfel, prima carte îi este publicată în secret de către Tatiana Stepa și poetul Romulus Vulpescu, care îi semnează și prefața (Rănile cuvintelor, editura Semne, 2003). Urmează Rug în octombrie, 2008, Oglinzi – 2015, apoi Oglinzi 2 – Orașul unde tace Dumnezeu, în 2016. Colaborează cu Revista Literatura de azi și alte reviste din țară și străinătate.