Te iubesc și cu Coronavirus
La bine și la rău e doar un mit în lumea unde odinioară piersicii se chinuiau să dea roadele cele mai dulci și fine pentru a ține pasul cu amorul lor străveziu. Nu erau teii lui Eminescu, dar frunzele foșneau același mister și același vânt bătea și pentru ei cum bătuse de fapt și pentru alții, bătătorindu-le un drum al împlinirii comune.
Se sprijineau cu speranța că împreună nu e doar aici și acum ci e un vis pe care, dacă îl urmează îndeaproape, îl pot atinge de coadă, măcar în joacă, dacă nu în serios.
Ce erau ei în definitiv pentru societatea care își făcuse din cruzime un modus vivendi care se trăgea dinainte de teii marelui poet? Încercau doar să nu facă din prezent un cult sau vreo icoana de vânturat contemporanilor și să-și pună speranță că viitorul are o cheie pe care ambii o pot folosi cu rațiune și pasiune. Era muzică peste tot pe unde mergeau lăsând note în cele mai pustiite locuri. Până și omul lacom reînvăța să zâmbească. Lumina lor făcea spațiul să jubileze și să caute alte forme și culori asemeni unui tânăr pictor însetat de tezaurizarea propriului univers multicolor.
Ei nu simțeau greutatea și nu căutau sensuri proprii în atingeri comune
Toate picau ușor pentru ei, chiar și o ploaie era un pretex suficient să-și apropiie trupurile căutând să devină o cheie sol pentru o lume indifierentă căci, fără suflet, lumea se închide într–însa și frumosul stă să se sufoce sub imperiul propriilor iluzii. Ei nu simțeau greutatea și nu căutau sensuri proprii în atingeri comune. Erau doar îmbrățisați într-un dans comun care stârnea invidie, cininsm și acea răutate limitată cu care oamenii scuipă peste tot ce e frumos. Muzica nu mai era necesară, căci ei erau muzică și poate cel mai aprig instrumentist n-ar fi știut să le cânte cântecul dacă n-ar fi iubit vreodată și dacă n-ar fi cunoscut amarul dorului fără pauze. De aici se naște și doina dragostei celor asezați pe absența sincopei în suferință.
Poate ar fi constatat că nu carnea e purtătoare de trăire, ci energia care macină materia de secole și milenii.
Poate ar fi mers agale, fără griji stupide, căci ar fi cunoscut esențialul și n-ar mai fi dorit să-și chinuie relația cu șocuri emoționale pasagere.
Poate ar fi privit cerul cu pofta de a se ridica deasupra, zburând cu gândul chiar și acolo unde imaginația poate dă rateuri.
Foto din arhiva personală
Poate ar fi privit pământul și nu ar mai fi înțeles nimic din ce făcuseră anterior căci evanescența are modul ei silențios de a te face să găsești adevărul și să-ți faci propria cheie din el.
Poate de acolo, dacă ne privesc, își declină povestea pentru a nu ne speria cât de mediocri am devenit.
Dacă ar fi trăit astăzi, în plină mediocritate a trăirii, și-ar fi spus unul altuia ”Te iubesc și cu Coronavirus” sau poate nu ar fi spus nimic, căci s-ar fi înțeles din priviri, lăsându-ne nouă speranța că iubirea înseamnă și telepatie.
Până la urmă, orice virus e preferabil virusului mediocrității, căci natura e superioară omului, iar piersicii își vor ascunde aromele pentru oamenii care vor veni și vor ști să se iubească mai mult decât am putut noi.
Citiți și Nimeni nu-ți poate da ce nu-ți dai singur
