Dacă oamenii își spun “te iubesc” fără să știe mai nimic unul despre celălalt, ne uităm la ei chiorâș, căci ni se pare deplasat, ni se pare grețos, domnule, parcă strică sensul cuvintelor. Poate așa o fi, nu știu, prefer să mă abțin.
Totuși, parcă aș avea de făcut un mic amendament: de la atâta iubire spusă, se deteriorează, grav, adevăratul sens al celor două cuvinte, rare de altfel, nu de la atâta iubire spusă că-i simțită. E ca și cum ți-ai unge cu dulceață suprafața unei felii de pâine, cu atenție și aparentă mărinimie, astfel încât să nu omiți nicio margine, numai că ție nu-ți place dulceața, dar nefiind nimeni în preajmă, dornic s-o savureze în locul tău, o arunci…
Eu sunt un om liber, inclusiv în exprimare, spun ce simt, încerc să nu lansez în eter cuvintele pe care nu le mai pot lua înapoi și mai ales, mă străduiesc să nu lovesc cu ele. Vorba lui Alexandru Mogoșeanu, “nevastă-mea din când în când mai dă și cu aspiratoru’, și atenție, uneori chiar nimerește!”
Este adevărat că, un “te iubesc”, spus la modul declarativ, doar așa că ți-ai făcut curaj, sau cu scopul de a intimida, fără a avea drept fundament noțiunea despre cum se simte nu doar cum se pronunță, ci doar o tentativă de a încerca marea cu degetu’, ca orice alt tip de declarație neîntemeiată care nu poate susține nimic, și de data asta, ceea ce ar trebui să fie un balsam pentru suflet, devine ușor, din dorit, dincolo de lipsit de sens, deranjant sau chiar umilitor. Un exemplu care-mi vine-n minte, ca și cum ai lua o piatră din drum, este uzualul îndemn, ca să nu spun că aproape deține rangul de salut, “Du-te-n … mea/mă-tii, ori du-te la …”, sau în alte diverse locuri, unde te-ai mai putea duce efectiv sau nu, având ca răspuns imediatul “și eu te iubesc!” Ei, la acest fel de răspuns, care este mai mult decât un fake, nimeni nu protestează, nimeni nu se atacă, deși, paradoxal, nimeni nu tânjește după el, în contextul ăsta!
Ce poate fi mai haios, decât atunci când lumea se înjură, când oamenii se iau în balonul cu miștori unii pe alții, s-ar întreba unii, în timp ce înfulecă popcorn, ca la un film cu suspans? Nimic! Fiindcă ni se pare deja firesc ca oamenii să-și vorbească așa, la fel de firesc cum se succed zilele săptămânii sau anotimpurile, fiindcă a devenit atât e comun, încât nu ne mai miră, ba chiar la discuțiile de genu’ acesta online sau offline, inclusiv la comentariile de pe marginea lor, toți luăm poziția “pe fază” cu urechile ciulite.
Te iubesc-urile, în schimb, sunt jenante, desuete, puerile și mai ales pentru fraieri, dar un “du-te-n 🤬🤬🤬” la vremea lui este cu adevărat mișcător, lăudabil, unii spun chiar că-i sănătos, în loc de rușinos. În plus, dacă mai ești și femeie și confunzi gestul cu un adevărat act de curaj, fiindcă numai așa parcă simți cum te aplaudă lumea la scenă deschisă, numai astfel te simți de parcă ai intrat în rândul lumii, îmi pare rău dacă spulber visul, dar cred că mai degrabă acțiunile ți-au scăzut brusc, ca la bursă. Dar asta e doar o părere proprie. Mie nu-mi este este rușine să vorbesc porcos, îmi este rușine să înjur sau să jignesc, dar evit să fac asta, mă controlez mai exact, pentru că nu mă simt confortabil făcând asta, nici specială și nici nu mă reprezintă. De-aia! În culise (acasă, prieteni), mai “moare” prințesa din mine, recunosc, dar la drumul mare, și cu spectatori, nu. Adică, dă-le încolo de rochii și de stiletto, ce să mai fac cu ele?!
Nu s-ar mai potrivi de niciun fel cu culorile mele nici pe față și nici pe dos, iar eu ador armonia în tot și în toate. Dacă aș face asta, ar trebui să schimb macazu’ la 180 de grade, adică să trec nu la teniși, ci direct pe modul șlapi, punga cu semințe de floarea soarelui și la scuipat cojile pe jos, ca să mă potrivesc în peisaj, iar eu n-aș face așa ceva nici în pădure. Nu, n-am cum! Asta nu înseamnă deloc că fac pe mironosița sau pe pudica, ba dimpotrivă. Mă distrez și eu și râd cu hohote, auzindu-i pe alții, care, cu lejeritate, corect gramatical și mai ales cu stil fac asta, astfel încât nu rămân niciodată murdari pe la gură, dacă mă înțelegeți ce vreau să spun (chiar nu deranjează pe nimeni cu nimic) și nici nu judec pe nimeni care nu se poate abține de la a se exprima fără a uza de un limbaj colorat în exces, dar pe mine, vibrațional vorbind, pur și simplu nu mă satisface. În sensul că nu-mi ridică vibrația, ci mi-o lasă jos de tot.
Leșinată chiar! Iar mie-mi place cu ea sus! Cu inima și cu vibrația ei, că despre asta este vorba. Dacă vreau să fiu la înălțime, mă urc pe tocuri, că pentru asta n-am nevoie de mai mult de 9-10 cm! Iar dacă vreau să fiu o doamnă, tocurile nu sunt definitorii, pot fi o doamnă și dacă încalț teniși și port blugi. Iar dacă feminitatea transpare prin gesturi și atitudine și nu pentru că se definește printr-o pereche de încălțări, ci prin multe alte lucruri, atunci sunt exact acolo unde numai o lady poate să fie: cu adevărat sus!
Apoi, revenind la ideea inițială, nu știu din ce altuat trebuie să fie făcut un om, să nu spună un “te iubesc” atunci când îi stă pe buze, să și-l înghită, preferând să-i rămână mai de grabă orgoliul printre dinți, decât să dea naștere celor două cuvinte miraculoase, prin rostirea lor cu buzele sale.
Eu, n-am “te iubesc-urile” numărate, dar nici nu le irosesc! Cine le primește, le și simte cu furnicături, cel puțin așa îmi place să cred, fiindcă mărgăritare la porci eu nu mai am de dat!
La bancuri, în schimb, e altceva: folosesc toate verbele corespunzătoare acțiunii respective, cu toate interjecțiile aferente, ca să aibă poanta sens. Ca într-un act teatral. “Păi, ori suntem golani, ori nu mai suntem?”, umbla o vorbă spusă de-un actor contemporan. Că dacă nu te face să râzi sau să plângi, ăla nu-i teatru! Prin analogie, nici poveste nu-i, nici banc.
Ideea este următoarea: dacă unii oameni se pot jigni, scuipa, înjosi sau chiar urî, așa, din senin, fără motiv, oare, ce poate fi atât de deplasat și de ieșit din comun, dacă alții se iubesc tot așa, din senin, fără motiv?! 🤔
