Tata Iaciu

Stăteam ghemuită pe scări în fața casei. Vântul trecea în fugă pe lângă mine și se izbea de poartă. Tresăream. Poarta nu se deschidea, locotenentul îmbrăcase hainele de ceremonie și plecase.

Venise toamna și nu mă puteam obișnui cu straiele grele ale văduviei. Slăbisem și-mi atârnau poalele. Sânii se ascunseseră sub piele, obrajii se sprijineau în colțurile gurii. Îmi repetam în fiecare zi că am 23 de ani. Oglinda mă îngâna.

Plecam în fiecare dimineață la cimitir, la tămâiat, însoțită de cânii din sat. Mă cuibăream lângă crucea de marmură, îmi sprijineam bărbia în genunchi și plângeam. Nu-i mai spuneam nimic locotenentului. Nu-mi răspundea niciodată.

Timpul se scurgea din ce în ce mai greu. Săpa șanțuri adânci sub ochi.

Venise toamna. Ulița era pustie. Rar trecea câte-o căruță. Mi-era dor de zilele de vară când mă duceam la tata Iaciu, mă așezam pe banca din fața porții și povesteam.

– Plecă măi taică, ce să faci, ce să faci, îl chemă Dumnezeu la el. Păcat de tine și de fată, mult ai să mai pătimești. Femeia văduvă e ca trestia. O îndoaie vântul. Amar de tine. Da să nu pleci taică, să rămâi aici cu noi, fata ta ne ia dorul cu mâna, tare-i samănă. Iote cum râde, cu ochii, ca și el. Soarele nostru, cum plecași tu. Să mănânci taică, gorgoaze, ce-o da Dumnezeu, ești piele și os, n-ai să mai poți să-ți duci fata în brațe. Și ce-i copilul fără mamă? Păi așa erai tu când ai venit? Aveai mere roșii în obraji, acu ești ca paiul. Ia zi, nu vrei niște pâine din țăst? E caldă! Ia taică, dă-i stomacului, bea și niște apă, dorul ăsta usucă. O să-ți moară măruntaiele. Zi și tu că-i plecat. Că mai bine era la pușcărie, de-acolo ieșea. Taică, ce astupă pământul, nu mai vede soarele. Da pe tine te vede, lasă-l să te mângâie. Auzi? Io când eram catană și mi-era dor de casă, mă așezam pe pământ, cu fața spre cer, rupeam un smoc de iarbă, mi-l treceam pe la nas și hăuleam. Încet, să nu m-audă nimeni. Nu eram învățat cu betoanele. Nu-mi plăcea mie la oraș.

Vântul se izbea în poartă, sărea gardul, se prindea de lațul fântânii și învârtea găleata goală. Frunzele se desprindeau de ram și mi se așezau la picioare. Păsările porneau cârduri cârduri în lume.

Doar eu stăteam pe scări în fața casei, privind în zare. Îmi imaginam că vine.

– Că de-acolo n-a venit nimeni, taică. Nu știe nimeni cum e! Da’ o fi mai bine decât aici. N-or mai fi atâtea lacrimi, atâta jale. Că ce-i femeia văduvă? O trestie, o plecă vântul la pământ. Of, și vine toamna, și se cufundă satul în liniște, abia acu o să-ți fie greu. Da’ tu să mai vii la mine, mai tăinuim și noi. Un șchiop bătrân și-o floare văduvă.