”Am zis întotdeauna că atunci când a venit Gheorghe pe lume a fost o inflaţie de daruri dumnezeieşti. ” – Dan Mihăescu
Gheorghe Dinică
n. 25 decembrie 1933, Giulești, înregistrat oficial 1 ianuarie 1934 – d. 10 noiembrie 2009, București
Copilul care a fost salvat de la bombardamente, în 1944, avea să intre apoi în trupele de teatru de amatori ale unor întreprinderi și, mai târziu, în 1957 să fie admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” – la clasa profesoarei Dina Cocea. A absolvit în anul 1961, în ”promoţia de aur” a teatrului românesc, alături de George Constantin, Amza Pellea, Silvia Popovici, Constantin Rauţchi, Sanda Toma, Mircea Albulescu, Draga Olteanu-Matei.
Impunea prin simpla prezenţă
”Colegii de scenă spun că Gheorghe Dinică impunea doar prin simpla prezenţă, fără să facă nimic, pur şi simplu făcea ca aerul să vibreze în jurul său.
Avea mersul hotărât, replica scurtă, vorbea foarte puţin, dar de cele mai multe ori replicile sale dure erau compensate de privirea caldă. Când intra pe platoul de filmare, ceilalţi rămâneau încremeniţi: actori secundari, figuranţi, echipa tehnică, toţi deveneau uşor inhibaţi de prezenţa lui, spunea Constantin Paraschivescu, în volumul Histrion de cursă lungă, apărut în 2002.
Cu privirea-laser şi voce şuierătoare, cu mişcări atent studiate şi, în acelaşi timp, imprevizibile, de fiară la pândă – iată una dintre multiplele ipostaze ale actorului Gheorghe Dinică. Marea performanţă a lui este de a fi fost multiplu fără a-şi pierde identitatea. Cariera lui nu a alterat umanul, preciza Paraschivescu.
Putea fi un cinic şi un dispreţuitor sarcastic, o lichea grotescă sau rafinată, un intrigant diabolic şi terifiant, dar tot aşa de bine putea fi un om simplu, generos şi simpatic, un naiv romantic, sau un înţelept cu măsura relativităţii lucrurilor, explica Paraschivescu.
Dinică a considerat că rolurile negative pe care le-a interpretat l-au ajutat în carieră şi chiar l-au amuzat.
Am avut marea şansă, în teatru şi în film, să joc roluri negative. Nu regret că le-am jucat, pentru unii sunt monştri, pentru mine aveau şi haz. Dacă eşti un făt frumos, o faci pe îndrăgostitul şi cam atât” … citiți articolul sursă aici.
foto tumblr.com
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.