Roman-parabolă, situat la confluența dintre mistic și religios, „Spovedania unei nimfe”, avându-l ca autor pe deja consacratul scriitor Ion Țoanță, aduce o viziune originală asupra unor teme consacrate – socialul, istoria, timpul, gravitând în jurul unei suprateme pe care o credeam, de la o vreme, greu de cuprins în formule inedite: iubirea. În fapt, multiplele ei fațete rotitoare, asemeni unui panoramic joc de imagini ale sinelui, pun bazele unui construct ficțional (căci asta ne avertizează autorul dintru început – deși nu există nicio operă de artă în profunzimile căreia să nu dospească, conștint sau nu, biografia „cea de taină” a creatorului) cosmologic, ale cărui coordonate sunt Eros și Agape. În centru, deopotrivă disputat de aceste forțe cu valență centripetă, stă ființa umană, pendulând între extreme până la scindare.
Un roman al scindării, al interogației existențiale, al căutării febrile a adevărului ființei, cartea aceasta urmărește aventura umanului în desăvârșirea lui, încercând un demers ontologic (am putea spune în spiritul lui Noica) de rezolvare a „devenirii întru ființă”…. (…) Un puzzle construit pe modelul povestirii în ramă, romanul acesta își poartă abil cititorul prin labirinticele căi ale descoperirii de sine, care se petrece la toate nivelurile instanțelor reale și ficționale, începând cu autorul concret, care, cu siguranță, trăiește o experiență soteriologică prin intermediul scrisului, continuând cu actanții, care experimentează permanent tentații introspective prin intermediul confesiunii, și până la destinatarul lecturii, care, în chip fericit, va putea asista, progresiv, la o lămurire de sine. A demonta și a re-face un model existențial pe fundamentele unei cunoașteri autentice ține de finalitatea literaturii de valoare, iar această carte intră în această sferă a scrierilor inițiatice. (…)
Roman erotic, el urmărește tribulațiile amoroase a două personaje complementare, aș îndrăzni să afirm, pentru că, privite „între oglinzi paralele”, ele reprezintă, așa cum am mai spus, dualitatea sacru (preotul) – profan (profesoara), spiritual – carnal, Eros și Agape, însuși numele lor ținând de registrul simbolic. Părintele Iacob poartă un nume cu rezonanță biblică, religioasă, fiind un personaj care însumează câteva trăsături ale prototipului său: „cel care s-a luptat cu El”, „cel drept”, cel care s-a luptat cu îngerul și l-a învins are un destin anume, hărăzit prin visul profetic al scării către cer. „Și a visat că era o scară, sprijinită pe pământ, iar cu vârful atingea cerul; iar îngerii lui Dumnezeu se suiau și se pogorau pe ea” (Geneza 28: 12). Rolul său este astfel, de la început, prestabilit: va fi un mijloc de elevație spirituală și sufletească al femeii „păcătoase” (în sens strict religios, contestat însă în carte), o alinare a suferințelor ei interioare mai întâi, trupești mai apoi, o cale de salvare de sub tirania ingratelor convenții așa-zis moralizatoare care înrobesc dreptul la plăcere al indivizilor, condamnându-l prin sentințe arbitrare, și, totodată, propriul judecător, descoperindu-se prin intermediul confruntării cu spovedania Anastasiei. (…)
Roman social, „Spovedania unei nimfe” desfășoară, în subtext, o panoramă a epocii comuniste, care capătă pe alocuri accente ironice nedisimulate. Omul este produsul mediului în care trăiește, pare a spune scriitorul, adept al determinismului social. Într-o societate coruptă, condusă de politicieni veroși, orice șansă la visare, al drepte valori, la autenticitate, e sugrumată, iar umanitatea condamnată la compromisuri. Unele, vitale. Moartea protagonistei, al cărei nume înseamnă, conform etimonului grecesc „cea care învie din moarte” se consumă într-un registru al neputinței de a schimba în vreun fel destinul, legea lui fiind implacabilă: „ Indubitabil, toate drumurile duc spre cimitir.”, grefată pe o meditație cu gust amar asupra trecerii ireversibile a timpului, perisabil în dimensiune umană, infinit sub semnul rotației nesfârșite a anotimpurilor. (…)
Roman filozofic, scrierea lui Ion Țoanță reprezintă o apologie a frumuseții, a bunătății și a adevărului care se nasc numai prin efortul suferinței de a fi oameni și a de a asista la spectacolul alterității noastre, a confruntării permanente cu sinele și cu ceilalți. Interogațiile retorice creează un spațiu dilematic pentru cititor, care e pus, astfel, în fața propriei conștiințe, căreia îi furnizează „food for thought”. Cu siguranță, bun cunoscător al literelor și al filozofiei, scriitorul ne provoacă neîncetat la o regândire a propriilor concepții, a propriilor certitudini, voind dinadins să ne pună la încercare încrederea în noi înșine, deși ne avertizează, în multe contexte, că lumea în care trăim e una a relativităților, în care moartea e singurul fenomen ineluctabil, și, prin urmare, absolut.
Nu în ultimul rând, despre retorica romanului. Este foarte interesant de remarcat felul în care scriitorul pune în armonie registrele stilistice în funcție de planul acțiunii sau de specificul vocii narative. Regăsim fragmente biblice – chiar motto-ul cărții trimite la un fragment din Evanghelia lui Luca – Pilda Fiului Risipitor ( capitolul XV,versetele 11-32), care este o „punere în abis” a meditației asupra reîntoarcerii la viață a sufletului pierdut – esența cărții, în fond, inserții descriptive cu tonalități aproape romantice, citate din documente ale vremii care susțin autenticitatea și dau caracter de frescă narațiunii. Iar, spre deliciul amatorilor de literatură postmodernă, pe alocuri se inserează un limbaj colocvial, în care se regăsesc, într-un amalgam colorat și spontan, expresii din limba franceză (interesante obsesiile stilistice ale autorului: „noblesse oblige, c’est la vie!”, care par a-i fi un adevărat modus vivendi) sau engleză, care dau sare și piper discursului, precum și câteva elemente de argou (le va descoperi singur cititorul) care condimentează stilul, fără a-i afecta seriozitatea esențială.
Un roman pe care îl recomand atât ca o carte de învățătură, cât și ca o lectură de plăcere, fiind o scriere vie care menține permanent cititorul într-o așteptare prielnică, cu o scriitură dinamică, iar toate acestea fac din „Spovedania unei nimfe” o excelentă oportunitate de a ne confirma faptul că literatura ne poate oferi șansa unei reevaluări, a unei renașteri spirituale, condiție esențială a evoluției noastre umane.
La bună lectură!
Cartea, apărută la editura Eikon, va fi lansată la Bookfest, iar până atunci va fi prezentă pe standul editurii, în cadrul Librex, Iași.
Citiți și despre Franz Kafka….
Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.