Sonata lunii pe barca de piatră

Dacă te-ai gândit vreodată la trecutul tău ca la o femeie frumoasă, dar atinsă de brumă, îmbrăcată toată în negru înadins, parcă, pentru a-și spori splendoarea coamei de argint pe care și-o poartă despletită, mereu pe ape, în bătaia razelor lunii, ca să poți păși pe ea să te uiți mai bine în tigva de mister a astrului nopții, atunci poate că ai auzit-o cum îți repetă hipnotic „ia-mă cu tine!”,  „lasă-mă să vin cu tine”, rugăminți delirante în lipsa unor argumente raționale a căror înșiruire tu o știi, de fapt, pentru că tinerețea ta, uneori, nu este veșnică.

„Sonata clarului de lună”

În 1956 Yannis Ritsos scrie prima – și poate cea mai frumoasă – amplă compoziție poetică dintre cele 17 ale celei de A Patra Dimensiuni, care a devenit unul dintre cele mai îndrăgite poeme ale literaturii neoelene, Sonata clarului de lună, poem care i-a adus Premiul de Stat pentru Poezie.

„Seară de primăvară. O cameră mare a unei case vechi.
O femeie în vârstă, îmbrăcată în negru, îi vorbește unui tânăr.
Nu au aprins lumina. Prin cele două ferestre întră lumina neîndurătoare a lunii.
Am uitat să spun că Femeia în Negru a publicat două, trei antologii interesante
cu poezii de inspirație religioasă.
Femeia în Negru îi spune tânărului:
-Lasă-mă să vin cu tine! Ce lună este în seara asta!
E bună luna, nu se va vedea părul meu albit. Luna îl va face să pară iar auriu, iar tu nu vei înțelege.
Lasă-mă să vin cu tine.

Când e lună, umbrele din casă se lungesc, mâini nevăzute trag perdelele,
un deget încețoșat scrie în praful de pe pian
cuvinte uitate pe care nu vreau să le mai aud. Taci…
Lasă-mă să vin cu tine
puțin mai departe, până la cărămidărie, până acolo unde cotește drumul,
unde se vede orașul din ciment și aer, văruit cu lumina lunii,
atât de indiferent și imaterial,
atât de pozitiv, de metafizic,
încât, poți, în sfârșit, să crezi
că exiști și nu exiști,
că niciodată nu ai existat, n-a existat Timpul și trecerea lui.
Lasă-mă să vin cu tine.

Vom sta puțin pe bordură, ori sus pe deal,
oriunde ne va purta aerul primăvăratic,
ne vom imagina, poate, că zburăm,
pentru că de cele mai multe ori, chiar și acum,
aud foșnetul fustei mele
ca zgomotul a două aripi puternice care se deschid și se închid,
și când te abandonezi acestui sunet al zborului
simți cum îți vibrează gâtul, coastele, trupul,
și astfel, strivit de puterea aerului albastru,
cuprins în mijlocul nervilor dominanți ai înălțimii,
nu are importanță dacă fugi sau te întorci
și nici nu contează că părul meu a albit
(nu aceasta e durerea mea –
durerea mea e că nu-mi albește și inima).
Lasă-mă să vin cu tine.

Știu că fiecare se îndreaptă singur spre dragoste,
singur spre slavă sau moarte.
Știu asta. Am încercat-o. Nu ajută la nimic.
Lasă-mă să vin cu tine.

Acea casă e bântuită, mă gonește –
vreau să spun că e foarte veche, cuiele cad,
tablourile se mișcă de parcă s-ar arunca în gol,
tencuiala cade în tăcere
așa cum cade pălăria celui spânzurat
pe culoarul întunecat,
așa cum cade o mănușa găurită de lână a tăcerii
la genunchii ei,
sau cum cade o fâșie de lună pe vechea,
dezmembrata
canapea.
Cândva a fost și ea tânără – nu zic de fotografia la care te uiți
cu atâta neîncredere –
spun de canapea, puteai să stai cu orele cu ochii închiși
și să visezi orice ți se năzărea –
o plajă netedă, umedă, lustruită de lună,
mai lustruită chiar decât ghetele mele vechi pe care
în fiecare lună le dau lustragiului din colț –
sau o pânză a unei bărci de pescar,
care se pierde în depărtare,
legănată de însăși respirația lui,
pânză triunghiulară ca o eșarfă împăturită exact în două
de parcă nu ar fi avut ce să închidă sau să păstreze
sau să fluture a rămăs bun.
Mereu am avut pasiune pentru eșarfe,
nu ca să țin ceva în ele,
nu pentru semințe de flori sau mușețel cules pe câmp la apus,
nu ca să le fac patru noduri și să le port ca pe o căciulă
așa cum obișnuiesc muncitorii din clădirea de alături
sau să-mi șterg ochii – mi-am păstrat vederea bună până acum,
niciodată nu am purtat ochelari.
O simplă ciudățenie sunt eșarfele.
Acum le împăturesc în patru, în opt, în șasesprezece,
numai ca să îmi exersez degetele.
Tocmai mi-am adus aminte că așa
măsuram ritmul atunci când mergeam la școala de muzică,
cu șorț albastru și jahetă albă, cu două codițe împletite
-8, 16, 32, 64-
agățată de mâna micului meu prieten, piersicul,
plin tot de lumină și flori roz,
(scuză-mi aceste cuvinte, obicei vechi) 32,64 –
și ai mei își puneau mari speranțe în talentul meu muzical. Deci,
îți spuneam de canapeaua
dezmembrată – se văd arcurile ruginite, buretele,
ziceam s-o duc alături, la fabrica de mobilă,
dar de unde timp, bani și interes – ce să repari mai întâi?-
am zis să arunc un cearceaf deasupra – mă sperie cearceaful alb
într-un asemenea clar de lună. Aici au stat oameni care au visat
măreț, la fel ca tine, și ca mine, dealtfel,
și acum se odihnesc sub pământ fără să-i deranjeze
ploaia sau luna.
Lasă-mă să vin cu tine.

Vom sta puțin în capul scării de marmură a sfântului Nicolae,
Apoi tu vei coborî, iar eu mă voi întoarce având în stânga mea
căldura atingerii întâmplătoare a hainei tale
și chiar câteva pătrate de lumină a ferestrelor mici de cartier
și acest imaculat abur al lunii
ca o escortă mare a lebedelor argintii –
și nu mi-e teamă de această exprimare, pentru că
în multe nopți de primăvară am vorbit cu Dumnezeu
care mi s-a înfățișat înconjurat de strălucirea și slava unui asemenea clar de lună,
și mulți tineri, chiar mai frumoși decât tine, i-am sacrificat,
astfel, pură și inaccesibilă să mă pulverizez în flacăra mea albă,
în paloarea clarului de lună,
incendiată de privirile ucigătoare ale bărbaților și
de distanța ezitantă a tinerilor,
înconjurată de extaz, de trupuri arse de soare,
de bărbați pricepuți la înot, văslit, atletism,
fotbal (pe care m-am făcut că nu-i văd),
chipuri, buze, gâturi, genunchi, degete și ochi,
busturi și brațe și coapse (într-adevăr nu le-am privit) –
știi, câteodată, admirând, uiți ce admiri cu adevărat,
îți e de-ajuns să admiri –
Doamne, ce ochi celești, mă căsătoream într-o apoteoză a stelelor negate
pentru că, astfel înconjurată din exterior și interior,
nu-mi mai rămânea alt drum decât spre înalt sau adâncime. –
Nu , nu este suficient.
Lasă-mă să vin cu tine.

Știu că este târziu. Lasă-mă, atâtea nopți, zile, nopți și dup-amiezi de porfir
am rămas singură, neclintită, singură și fecioară,
chiar și în patul meu conjugal, singură și fecioară,
scriind glorioase versuri la genunchii Domnului,
versuri care, te asigur, vor rămâne inscripționate
în marmura perfectă
dincolo de existența mea și a ta. Nu e suficient.
Lasă-mă să vin cu tine.

Casa aceea nu îmi mai este de-ajuns.
Nu o mai pot căra în spate.
Întotdeauna trebuie să ai grijă, să fii atent,
să sprijini peretele cu bufetul acela mare,
să sprijini bufetul cu masa antică sculptată,
să sprijini masa cu scaunele,
să sprijini scaunele cu palmele tale,
să pui umărul sub grinda care susține.
Și pianul, ca un sicriu negru închis.
Nu îndrăznești să-l deschizi.
Să ai grijă, să ai grijă încontinuu, să nu cadă, să nu cazi.
Nu mai rezist.
Lasă-mă să vin cu tine.

Acea casă, în ciuda tuturor morților ei, nu vrea să moară.
Insistă să trăiască cu toți morții ei,
să trăiască prin morții ei,
să trăiască prin certitudinea morții ei
și să-și aranjeze morții în paturile și
rafturile aproape dezmembrate.
Lasă-mă să vin cu tine.

Aici, oricât de încet aș păși prin tăcerea serii,
fie încălțată, fie cu picioarele desculțe,
ceva se va auzi: un geam va crăpa sau o oglindă,
câțiva pași – nu ai mei.
Afară, pe drum, e posibil să nu se audă acei pași,
regretul, se spune, poartă papuci de lemn,
iar dacă încerci să privești într-o oglindă sau în cealaltă,
în spatele pulberii și a fisurilor,
îți poți vedea chipul mai tern și mai fragmentat,
chipul tău pentru care nu ai cerut altceva în viață
decât să-l păstrezi curat și numai al tău.
Buzele paharului strălucesc în clarul de lună
ca o lamă rotundă, cum să le duc la buzele mele?
oricât de sete mi-ar fi – cum să fac asta? – vezi?
încă am chef de comparații – atât mi-a mai rămas,
asta certifică faptul că încă nu am plecat.
Lasă-mă să vin cu tine…

Uneori, la ora înserării, am senzația că afară, pe la ferestre,
trece un ursar cu bătrâna lui ursoaică masivă,
cu blana numai spini și ciulini,
ridicând colbul pe drumul din cartier
într-un nor de praf deșertic care amintește de amurg,
iar copiii s-au întors deja la casele lor pentru cină
și nu mai sunt lăsați să iasă afară
cu toate că în spatele pereților ghicesc mersul bătrânei ursoaice –
iar bătrăna ursoaică, obosită, se refugiază în înțelepciunea singurătății sale,
neștiind nici unde, nici de ce
s-a plictisit și nu mai poate să danseze,
nu mai poate să poarte pălăria dantelată,
să distreze copiii, leneșii, insistenții,
și singurul lucru pe care îl vrea e să se întindă pe pământ
lăsându-i să sară pe burtă, jucând astfel ultima reprezentație,
arătând astfel extraordinara putere de a demisiona,
nesupunerea la insistențele altora, la belciugele buzelor sale,
la necesitatea colților ei,
nesupunerea ei in fața durerii și a vieții
cu sigura alianță a morții – chiar și a
unei morți lente –
nesupunerea ei finală în fața morții prin continuarea
și cunoașterea vieții
care primează prin cunoaștere și acțiune, chiar mai presus de sclavia ei.

Dar cine poate juca acest joc până la sfârșit?
Și ursoaica se ridică din nou și merge
ascultând supusă de lesă, de belciug, de colții ei,
zâmbind cu buzele sfâșiate spre monedele pe care le aruncă
copiii frumoși și imprudenți
(frumoși tocmai pentru că sunt imprudenți)
și spunând mulțumesc. Pentru că urșii care au îmbătrânit
singurul lucru pe care au învățat să-l spună este: mulțumesc, mulțumesc.
Lasă-mă să vin cu tine.

Casa aceea mă sufocă. De fapt, bucătăria
este precum adâncul mării. Ibricele atârnate strălucesc
ca ochii mari și rotunzi ai peștilor uimitori,
farfuriile tremură încet ca niște meduze,
alge și scoici se prind în părul meu – nu pot să le
dezlipesc apoi,
nu pot să urc din nou la suprafață,
tava îmi cade din mâini fără zgomot – mă scufund
și văr bulele de aer ale respirației mele ridicându-se,
ridicându-se
și încerc să mă amuz privindu-le
și mă întreb ce ar gândi cineva care
de deasupra ar vedea aceste bule:
cumva, cineva se îneacă ori un scafandru explorează adâncul mării?
Și adevărul este că nu de puține ori descopăr acolo, la limita înecului,
corali, mărgăritare și comori ale corăbiilor naufragiate,
întâlniri neașteptate cu trecutul, prezentul și viitorul,
confirmări ale eternității,
o eliberare, un zâmbet al nemuririi, așa cum se spune,
o fericire, o beție, entuziasm chiar,
corali, mărgăritari și safire,
numai că nu știu să le dau acum, nu mai târziu,
numai că nu știu dacă pot să le primească – eu, oricum,
le dau.
Lasă-mă să vin cu tine…

Un moment, să-mi iau jacheta.
Cu vremea asta nestatornică, oricum ar fi, trebuie să fim prudenți.
Seara este umezeală, și luna, nu ți se pare, într-adevăr,
că accentuează răcoarea?
Lasă-mă să-ți închei cămășa – ce puternic e pieptul tău –
ce lună strălucitoare – canapeaua, adică – și când ridic
ceașca de pe masă
rămâne sub ea o pată de tăcere, pun imediat
palma mea deasupra
ca să nu privesc înăuntru – las din nou ceașca la locul ei
și luna este o pată pe fruntea lumii – nu privi înăuntru,
o forță magnetică te atrage, nu privi,
nu priviți,
ascultați-mă, o să cădeți înăuntru. Vei cădea ușor în acest frumos vertij –
o fântână de marmură este luna,
umbre tremurătoare și aripi mute, voci misterioase – nu le auziți?

Cădere profundă,
urcuș în profunzime,
o statuie de aer vibrând între aripile sale deschise,
în adânc, nemiloasa binefacere a tăcerii,
lumini tremurătoare ale altui mal,
în timp ce te leagănă în propriul val respirația oceanului.
Frumos, ușor, acest vertij – ai grijă, o să cazi. Nu te uita la mine,
locul meu este această legănare, această amețeală rafinată.
În fiecare seară am ușoare dureri de cap, câteva amețeli.

Mă reped deseori la farmacia de alături pentru câte-o aspirină,
alteori, mă plictisesc și rămân cu durerea mea de cap
să ascult zgomotul gol din pereți pe care-l fac
țevile de apă
sau pregătesc o cafea, și, mereu absentă,
uit și pregătesc două, cine s-o bea pe a doua?
Amuzant, într-adevăr, o las pe pervaz să se răcească
sau, câteodată, o beau și pe a doua privind pe fereastră
becul verde al farmaciei
ca lumina verde a unui tren tăcut care vine să mă ia
cu eșarfele mele, cu pantofii mei scâlciați, geanta mea neagră,
cu poeziile mele,
fără niciun bagaj – ce să faci cu el? –
Lasă-mă să vin cu tine.

A, pleci? Noapte bună. Nu, nu vin, Noapte bună.
O să ies peste puțin. Mulțumesc. Pentru că, în sfârșit,
trebuie să ies din casa asta dărăpănată.
Trebuie să văd un pic, civilizația – nu, nu luna –
civilizația cu mâinile ei roz, civilizația cotidiană,
care se jură pe pâinea cea de toate zilele și pumnii ei,
civilizația care ne suportă în spatele ei
cu toate micile noastre vicii, răutăți și dușmănii,
cu ambițiile, ignoranța și bătrânețea noastră –
să ascult pașii mari ai civilizației,
să nu mai aud deloc pașii tăi,
nici pe cei ai lui Dumnezeu, nici pe ai mei.
Noapte bună.

(Camera se întunecă. Se pare că un nor a acoperit luna. Deodată, de parcă o mână oarecare ar fi mărit volumul radioului barului din vecinătate, s-a auzit o cunoscută frază muzicală. Și atunci am înțeles că toată această scenă a fost acompaniată în surdină de prima parte din „Sonata lunii”. Tânărul va coborî acum cu un zâmbet ironic, și poate, compătimitor pe buzele sale bine conturate și cu un sentiment de eliberare. Când va ajunge exact la Sfântul Nicolae, înainte de a coborî scara de marmură va râde, un râs puternic, de nestăpânit. Râsul său nu se va auzi deloc nepoliticos, sub lună. Poate singura impolitețe este faptul că nu este nepoliticos. În curând, tânărul o să tacă, va deveni serios și va spune: …Declinul unei ere. Astfel, profund liniștit, își va descheia din nou cămașa și își va continua drumul. Cât despre femeia în negru, nu știu dacă a ieșit din casă. Lumina lunii strălucește iar. Și în colțurile camerei, umbrele se sufocă sub o insuportabilă părere de rău, aproape furie, nu atât pentru viață, cât pentru mărturisirea inutilă. Auziți? Muzica la radio continuă)”.

Atena, iunie 1956
Iannis Ritsos, traducere Adina Velcea

Monemvasia

Monemvasia – foto Ștefana Dicu

Este un orășel cetate construit în stâncă, precum o sculptură. Monemvasia este denumită și „Gibraltarul Estului“ sau „Nava pietrificată“ sau „Corabia de piatră” și este locul de naștere a marelui poet Yiannis Ritsos.

Trecând porțile fortăreței ce stă ca un medalion la gâtul Peloponezului, cu gândul de a poposi și a-i da răgaz lunii să se developeze în încântarea ochiului, îți vei îngădui să-nțelegi nașterea Sonatei…

 Vedere la „pletele de argint ale lunii” dintr-o încăpere a Cetății Monemvasia – foto Ștefana Dicu