Smârcu’ lu’ Casandu
Mihail Medrea
Se anunţa o vară toridă
Iarăşi. Cassandru, sătul de zăpuşeala din cimitir, unde se aciuase într-un cavou dărăpănat, şi-a adus aminte de satul bunicilor. Acolo-şi petrecea odinioară vacanţele şcolare. Bunicii trebuie că erau de mult oale şi ulcele. Satul de pe valea Neajlovului era însă la locul lui, în preajma bălţilor și mlaștinilor din apropierea Bucureştilor.
Cassandru s-a dus la baia populară, după care s-a primenit cu hainele păstrate la nişte foşti vecini, a dat iama în fondul de rezervă, lăsat în grija aceloraşi creştini, şi, mai cu trenul, mai cu autostopul, mai pe jos, mai în căruţă, a mers în satul bunicilor. A tras la nişte rubedenii îndepărtate, cărora le vânduse pe mai nimic casa bătrânească. Aceia s-au bucurat şi nu prea când l-au văzut.
A rămas la ei doar o noapte. Dimineaţa, şi-a luat din raniţă o pereche de blugi decoloraţi, un tricou ponosit şi nişte gioarse de pantofi. Hainele bune şi pantofii „de duminică“ le-a lăsat rubedeniilor spre păstrare. Şi-a luat în spinare raniţa străveche şi s-a afundat în stufăriş. A găsit destul de repede grindul pe care şi-l dorea. A încropit aici un adăpost, după care şi-a făcut undiţa. Avea acum tot ce îşi dorea.
A fost cea mai frumoasă vară pentru Cassandru
Când şi când le ducea rubedeniilor o traistă de peşte. Primea în schimb mălai, sare şi chibrituri. Uneori îi ajuta la sapă sau la coasă. Atunci căpăta rachiu şi ţigări. Nici nu avea nevoie de altceva. Spre toamnă, a dispărut. Rubedeniile l-au căutat, cam de ochii lumii. De altfel, Cassandru îşi tocmise un alt adăpost, mai spre inima bălţii, într-un loc aproape inaccesibil.
Aici l-au şi doborât frigurile. Ar fi murit dacă pe grindul cu pricina n-ar fi crescut un fel de viţă sălbăticită. Săptămâni la rând, până a dat bruma, s-a hrănit doar cu struguri. Când a dat frigul, s-a tras într-un bordei de la marginea smârcului. Văzând fumul, l-au cercetat nişte săteni. Oameni cu frica lui Dumnezeu, au vrut să-l ia la ei acasă. Cassandru le-a mulţumit şi le-a spus că nu vrea să cadă pe capul nimănui. Dacă s-or îndura să-i dea nişte haine groase şi un săcuţ cu mălai le va spune mulţam fain.
Binele nu se face cu forţa, şi-au zis aceia. Şi i-au adus cele cerute. Nu le-a părut rău. Cassandru punea laţuri şi prindea păsări de baltă sau iepuri. Ce nu putea mânca, punea la afumat. Le dăruia, când şi când, celor ce-i purtau de grijă carne afumată şi pielicele de iepure.
Aşa au trecut aproape doi ani
Cassandru îşi ridicase o căsuţă. N-ar mai fi plecat de acolo, dacă… Dacă nişte ,,investitori”, care luaseră balta în arendă, nu l-ar fi alungat fără scrupule. S-a luat la harţă cu pândarii, şi atunci arendaşii au pus câinii pe el. Pe când era hăituit, Cassandru, pitulat în stuf şi cufundat în apă pân’ la subţiori, a dat să-i blesteme. I s-a arătat atunci soarta cumplită ce-i aştepta pe asupritori. Le-a strigat de-a fir-a-păr ce urma să li se întâmple. Ăia au început să tragă cu puşca la-ntâmplare în stufăriş, în direcţia de unde se auzea glasul celui urmărit. Cassandru a tăcut. De atunci nu s-a mai aflat nimic despre el pe valea Neajlovului.
Cât despre prigonitorii lui, se ştie doar că le-au pierit odraslele într-un cumplit accident de maşină, pe când se întorceau de la discotecă.
Balta a secat, căci în susul pârâului s-a ridicat un baraj pentru o amenajare hidrotehnică. Locului pustiu, unde nu se cultivă nimic, fiindcă nu mai e cine să lucreze pământul, aşadar locului cu pricina i se spune încă şi astăzi, după atâta amar de vreme, smârcu’ lu’ Casandu.
foto sursa
Citește și Oblio. A treia cale.
