„Crăciunul este singura perioadă a anului când oamenii își pot urma propriile impulsuri și își pot exprima propriile sentimente, fără rețineri. Pe scurt, Crăciunul este șansa de a fi noi înșine.” (Francis C. Farley)
Giuseppe Tomasi di Lampedusa (n. 23 decembrie 1896, Palermo, d. 23 iulie 1957) a fost un scriitor sicilian.
Este faimos pentru singurul său roman, Il Gattopardo (publicat postum pentru prima dată în 1958, tradus sub titlul Ghepardul), ce se petrece în Sicilia în timpul Unificării Italiei.
„Să mori pentru cineva sau ceva care merită acest sacrificiu, stă în firea lucrurilor; dar este liniştitor să ştii sau, cel puţin, să fii sigur că există cineva care să ştie pentru cine şi pentru ce ţi-ai dat viaţa.”
Iată ce ne spune prof.univ. Cristian Sandache despre Lampedusa, ARISTOCRATUL SCRIITOR:
Solitudinea demnă pare să fi fost cheia existenţei lui GIUSEPPE TOMASI DI LAMPEDUSA, cel care cu o singură carte apărută postum (romanul “Ghepardul”-1958), a intrat pentru totdeauna în istoria literaturii italiene şi mondiale. Un aristocrat de extracţie veche, scump la vorbă, extraordinar de sensibil totuşi, care se simţea întotdeauna mai bine în preajma obiectelor, decât în prezenţa oamenilor. Un mare devorator de cărţi, cu preocupări speciale privind literatura franceză, în cadrul căreia- Stendhal avea un loc privilegiat. Din fotografiile vremii ne priveşte un bărbat melancolic, de o eleganţă discretă, învăluit parcă într-o mantie transparentă de tăcere şi reverii. Nu a crezut niciodată că poartă în el chemarea artistului creator al condeiului, până când, în ultimii ani ai vieţii a început să adune informaţii legate de istoria familiei sale, care în fapt, se suprapunea cu ultima parte a istoriei Siciliei, în preajma intrării acesteia, în componenţa Regatului Italiei. Şi când a început să scrie cu frenezie romanul său, parcă simţea că această aventură nu era doar un pariu cu literatura, ci şi o adevărată cursă împotriva Morţii care îl urmărea pas cu pas, ca o umbră neagră.
Nu ştiu ce are acest roman, care rezistă şi astăzi la o lectură atentă, deşi, în aparenţă pare static şi somnolent, fără nimic spectaculos în derularea sa. E un roman al unei tristeţi copleşitoare, de o cinematografică şi lentă succesiune a unor stări combinând liniştea mormântală, somnul abisal, resemnarea.
Străbunicul autorului, (prinţul de Salina), este un fel de gigant viu, un menhir care se încăpăţânează să rămână în picioare, elegant şi ferm, pentru a-şi contempla de fapt, propriul său sfârşit. Este sfârşitul unei Italii aristocratice, nobiliare, anacronică şi totuşi extraordinar de prezentă, care se predă în mâinile stângace, ale unei democraţii în ofensivă. Şi chiar dacă judecând dialectic lucrurile, democraţia aceasta înseamnă progres şi modernitate, cititorul rămâne cu un gust amar, constatând că la final, simte că ar fi preferat cealaltă Italie, aceea reprezentată de către prinţul de Salina. Într-o epocă în care literatura italiană era dominată de o simplificare a stilului, cu voite neglijenţe de expresie, (tipice unui naturalism acerb), romanul lui Lampedusa apărea cu adevărat anacronic şi plictisitor, dar de un superior rafinament al simţurilor. Lumea părea că nu mai avea răbdare să citească despre minuţioase descrieri ale unor interioare vechi, despre tablouri, bijuterii, piese de mobilier, plictisul şi temerile unei clase care se stingea. Dar asta era doar o aparenţă. Pentru că atunci când te înarmezi cu răbdare, vei afla filonul frumuseţii neasemuite a acestei cărţi, pitit undeva, sub nisipul primelor pagini. Ca şi prinţul de Salina, scriitorul a fost un reacţionar special, poate cel mai fascinant reacţionar, pe care istoria şi literatura europeană l-au cunoscut…
Filmul, o capodoperă!
„Ghepardul”: un film clasic excepțional, produs în 1963 de către Luchino Visconti, după romanul lui G.T di Lampedusa. Cu o distribuție care îi include pe Burt Lancaster, Alain Delon, Claudia Cardinale, filmul a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cele mai bune costume, a câștigat trofeul Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes și încă 3 premii acordate de Asociația națională a jurnaliștilor italieni de film — imagine, costume și scenografie. „Iubirea: foc şi flacără pentru un timp, cenuşă pentru restul timpului.”
Alexandru Flechtenmacher (n. 23 decembrie 1823, Iași – d. 28 ianuarie 1898, București) a fost un compozitor, violonist, dirijor și pedagog din România.
A compus, de asemenea, muzica pentru Hora Unirii, pe versurile scrise în 1855 de poetul Vasile Alecsandri, precum și primele vodeviluri și cuplete pentru piesele lui Vasile Alecsandri și cântece patriotice.
Eugenia Popovici (n. 1914, București – d. 23 decembrie 1986, București) a fost o actriță de film, radio, teatru și voce română și profesoară de artă dramatică. A jucat peste 50 de ani pe scena Teatrului Național din București și a îndeplinit funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București în perioada 1972-1976.
ȘTIAȚI CĂ …
Conform Guinness World Records, cântecul ‘White Christmas’ (1942), compoziția lui Irving Berlin, interpretat de Bing Crosby, este cel mai bine vândut single din toate timpurile, cu vânzări estimate la peste 50 de milioane de exemplare.
Piesa a fost scrisă de Berlin pentru filmul muzical Holiday Inn, lansat în 1942. Compoziția a câștigat premiul Oscar pentru cea mai bună piesă originală la cea de-a 15-a ediție a decernării premiilor Oscar (1943).
*****
Principesa Ileana, fiica regelui Ferdinand și a reginei Maria, s-a născut într-o zi de 23 decembrie 1909.
Plecarea în exil a fost o lovitură extrem de dură pentru Prințesa Ileana: „După ce am plecat de acasă, care pentru mine a fost întotdeauna în România, am fost ca și moartă. Nu împrejurările au fost greu de suportat, ci însăși nevoia de a trăi. Nu m-am îndoit nicio clipă de necesitatea fizică a prezenței mele pentru cei șase copii ai mei; dragostea mea pentru ei a rămas și atunci la fel de puternică. Dar în interior, <eul> esențial, pe care tot restul era construit, a suferit un șoc mortal când am fost îndepărtată de poporul meu.”
