Noi ne iubim în paturi de-mprumut… (Romulus Vulpescu)
Romulus Vulpescu (sursă foto: revistatango.ro)
Romulus Vulpescu s-a născut pe 5 aprilie 1933, la Oradea. Fiul Elenei (născută Botez) și al maistrului militar armurier Constantin Vulpescu a fost poet, scriitor, traducător, politician, editor, publicist și muzeolog. Romulus Vulpescu s-a căsătorit cu prozatoarea Ileana Vulpescu, cu care a avut o fiică, pe Ioana. Aceasta s-a stins din viață la doar 41 de ani, pe 12 august 2012, același an în care și tatăl ei a trecut în neființă, după numai o lună, în 18 septembrie.
Printre cele mai de seamă volume de poezie se numără „Arte & meserie. Versuri vechi & noi” (București, Editura Cartea Românească, 1970), „Vraiștea” (1994, 2004) și „Vechituri & novitale” (Editura Semne, 2005). Romulus Vulpescu a scris volumele de proză „Proză-Exerciții de stil” (1967), „Procesul Caragiale-Caion. Dosarul revizuirii” (1972) și „Hîncu-ba!” (2002). De asemenea, a făcut numeroase traduceri în limba română din lucrările celor mai de seamă scriitori, dintre care îi amintim pe François Villon, François Rabelais, Molière, Charles Baudelaire și Dante Alighieri.
În continuare, prezentăm o selecție de poezii semnate de autor, sperând că (și vouă) vă vor fi pe plac…
Scriitorii Romulus și Ileana Vulpescu, alături de fiica lor, Ioana (sursă foto: adevărul.ro)
Destin
Noi ne iubim în paturi de-mprumut:
Pe-o canapea îngustă, fără pernă,
Crezînd că aventura de-un minut
Devine lesne „dragoste eternă”.
Noi ne iubim pe scenă, -ntr-un decor:
Pe-un sac – umplut cu paie – dintr-o piesă
Eu par un ceas truver rătăcitor,
Tu ești o oră magica prințesă.
Sperăm cu disperare amîndoi
Că ni-e de-ajuns o-mbrățișare-n fugă
Și că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza să-i distrugă.
Noi ne iubim visîndu-ne-n secret
Perechea pasionată și celebră
Trăind în moarte, fără de regret,
Un scurt și iluzoriu act de febră.
Noi ne iubim… dar cuplu consacrat,
Culcat calm, în culcuș fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăța cum se și doarme.
*
Telefon
Odaia ta – pustie de bărbat –
Cu husele penumbrei de vacanță,
Si ușa, -n care n-are rost să bat,
Și patul – m-au uitat cu siguranță.
Mi-a mai rămas un singur sclav, fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău, fac – din exil – apel
Să mă evoce, muzical, din umbre,
Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit și gri ce ne desparte…
Complice cu-al absenței protocol,
Mai pică de pe raft, murind, o carte.
Ironic, telefonul – ferm, lucid,
Deși trădat – doar el mai înțelege
Că, îmbrîncindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuș încoronezi alt rege.
Mai stăruie un miros de tutun –
Răcit în amintiri și în dantele:
Și sun nebun, inoportun, sun, sun,
Dar nu se-ating de receptor nici ele.
El, totuși, pătimaș, tot cheamă lung,
Mecanic, ritmic, a sfîrșit de lume,
înnebunit că – aparat și ciung –
Mîini n-are: cînd revii, să te sugrume.
*
Sentimentul zilelor
Războiul începe întotdeauna duminica dimineața la zece
Și, dacă-i senin, pînă spre seară la șase, pier cu duiumul eroi.
Pentru pace, se cere sobrietate, un aer ceva mai rece:
Pacea se-ncheie-n zori, de obicei la cinci, joi.
Femeile pe care le cauți se oferă după-amiaza la trei, lunea:
Atunci, abandonează convenții, veștminte, rețineri.
Puțin trist, distant poate (n-am putut stabili rațiunea),
Îsi iau rămas-bun la un vermut, la prînz, pe la unu, vineri.
Copiii se nasc mai cu seamă – observ – seara, marți:
Ora lor preferată e catre șapte și un sfert.
Sîmbata pe la patru de parinți te desparți,
Conducîndu-i pentru un voiaj foarte lung și, mai ales, cert.
Numai miercuri, toate orele stau așteptînd:
Numai miercurea mă contemplă indiferentă și nu pot s-o implic.
Numai miercurea voi pleca, într-un ceas fără timp, nu știu cînd:
Numai miercuri nu se-ntîmplă nimic.
