Existența noastră împletește în țesătura Destinului fire nevăzute, pe care le simțim însă aievea, atunci când ne regăsim laolaltă culorile sufletești. Aceasta este poezia Cătălinei Soare-Hull, cu nume predestinat a deschide căile luminii spre cei care încă rătăcesc prin labirintice trasee, neînvățați a deprinde, chiar și cu ochii închiși, lucirile fantomatice ale spiritului. Psihologia și poezia sunt căile prin care poeta care trăiește în Sibiu se adresează acelei părți din sufletul cititorului sensibilă la lumină și căldură, ca un fel de zeiță a frumuseții și a protecției – cu Isis ar putea fi făcută o comparație – care știe că la capătul drumului se află vindecarea. Fiecare vers capătă dimensiuni taumaturgice și descoperă altfelitatea lumii, ascunsă ochilor nepricepuți, dar revelabilă prin atingerea discretă cu puterea cuvântului.
Poezia ei este o înălțare, cum spune într-un poem, prin universuri paralele, pe care le leagă în încercarea de a găsi punți de legătură între oameni. Cătălina Soare-Hull, ființă solară, este o mare promisiune pentru literatura noastră, chiar dacă încercările ei poetice sunt (deocamdată) sporadice.
Cu credința că izvorul vindecător al inspirației o va găsi mereu acasă, o încredințăm că poezia pe care o transmit versurile ei și-a câștigat un loc legitim în proza existenței noastre, învăluind-o în căldură și topindu-i vulnerabilele margini.
Am învățat să stau,
mai mult decât merg sau alerg.
Dincolo și dincoace de acțiune.
Ce mulți Noi, sau noi.
Uriași, ghemuiți, zgomotoși,
împiedicați în propriile explicații.
Un spațiu, mare spațiu,
prea gol, prea adânc ,
profund marginalizat în lipsa marginilor.
un centru al spațiului orb.
Aici am învățat să stau, nu să aștept.
Aici am aflat diferit .
***
O diversitate de tristeți într-o unitate de voci
Ce țipă de câte ori le spargi ușa
cu forța iubirii tale sau cu neputința.
În câte universuri paralele scăpătăm
când ni se pare că ne-am înălțat?
Nu știm susul, josul cărei lumi caută.
***
Într-un spațiu al întâmplării
Marcat cu sârmă ghimpată,
În care noaptea își târăște fâșâind mantoul,
Atingând din mers,
un câine beat de singurătate
și pantofii trecătorilor
încă în căutarea destinului,
Câte un chiriaș al lumii
aruncă gunoiul în față casei artistului,
lovind adâncul pânzelor
învechite de ochii privitorilor
și părăsite de cele ale cumpărătorilor,
o toamnă trezită prea devreme,
îmbufnată în plimbarea ei,
pe străzi mustind a frunze
și terase încărcate de beri,
cu muzică veche
în gramofoane din care curg note
în vocile nopții
și în bocancii decupați în vârf,
Într-un astfel de spațiu
Mai facem alegeri
și risipă de iubire încă,
deși, criză ne va duce,
la o aspră economie
A sârmei ghimpate… și-a întâmplărilor lumii.
***
Îmi umplu timpanele cu muzică,
multă, multă, atât de multă încât îmi iese muzica prin toți porii.
În loc de frică, doar muzică.
în locul locului meu
și mai multă muzică.
Mai vreau puțină,
Să-mi acopăr și umbra.
