În vizită la Balcic

“Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării și un seducător amalgam etnic și cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administrația  noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj și de o lumină cu totul aparte. Deși îl vizitează în 1915 și văzuse ce avea de văzut, regina Maria se îndrăgostește de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât își construiește, pe țărmul stâncos și sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur și simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâurește, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecții și chiar și politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumusețându-l și pregătindu-l pentru o promițătoare carieră de stațiune marină și culturală.” (Lucian Boia, Micul paradis al României Mari, Editura Humanitas, București, 2014).

Nu știu dacă la Balcic vizitatorii găsesc ceea ce vor, adică spectaculosul și strălucirea unei reședințe regale. Lumea trece oarecum grăbită prin grădini, atentă mai degrabă la fotografiile prin care imortalizează ipostaze individuale, la sere este puțin mai multă agitație, iar micul castel, mai degrabă auster și cu interioare prea puțin somptuoase, e vizitat în grabă… „nu-s prea multe de văzut pe-aici” – se aude foarte des… Aleile sunt supraaglomerate, pentru că întregul domeniu a fost proiectat ca spațiu de recluziune a Reginei, izolată din lumea publică după urcarea pe tron a fiului ei, Carol… ea, descinzând din neamul princiar englez, nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii, ajunsă Regină a țării noastre în 1914, departe de casă…

Nu, nu aveai ce să vezi prea multe, cu adevărat, dacă veneai cu ochii vizitatorului însetat de senzațional… trebuia să simți și asta nu au înțeles cei ce călcau pe urmele acestei femei strălucitoare, cu o biografie pe cât de eclatantă, pe atât de tristă, în mărirea și decăderea ei…

Balcicul (click pentru filmuleț) și Branul sunt casele mele de vis, inima mea”, spunea Majestatea Sa Regina Maria, care se refugiase la Balcic pentru a se regăsi și pentru a converti creator tristețea în pagini de jurnal. Aici, cea care fusese numită „Mama Regină”, „Mama răniților”, „Regina soldat”, a transformat pământul gol într-o poezie despre iubire și natură, așa cum fusese obișnuită, ca o alchimistă, să transforme în aur tot ceea ce cădea în mâinile ei. Dar nu în sensul unei străluciri exterioare, superficiale, ci impregnând fiecare colț cu o anumită stare de spirit, care vibra imperceptibil pe fondul unei unice game, cea a singurătății: grădina emana solaritate și bucuria culorilor, amintind de viața aceea neîngrădită de influența oamenilor, marea exaltând virtuțile infinitului și ale visării, castelul cu ferestre mari și luminoase, dispuse spre soare-răsare, spre a capta mai ușor chemările unui cer care boltea deasupra azur…

Interioarele în stil Art Nouveau purtau amprenta sensibilității ei, de aici culorile pline de viață, de la draperiile roșii până la sofalele vișinii, decoruri care să-i confere o stare de spirit confortabilă… O plasă de metal cu care era închis un perete al serei, despărțind-o de mare, devenea în contextul acesta încărcat de biografie metafora revelatorie a vieții ei: în captivitate, tot ceea ce e dincolo de fruntarii – cerul, marea – devine peisaj sufletesc, dor nemărginit de puritate și infinit. În fața priveliștii,  simți atâta melancolie  cât pentru o viață, iar tablourile ei o respiră prin toți porii…

CLICK pentru filmul MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Aici și-a redactat testamentul, care ar trebui citit de fiecare român, dornic să regăsească aici sau la Bran atmosfera sufletească a unei reședințe nobile, înainte de a păși în locul sacru. Fiecare cuvânt pare scris cu acel sentiment gingaș al femeii de excepție, care vede nuanțele cele mai fine ale întâmplărilor vieții și caracterul puternic al unei Regine care își lasă inima Țării pe care a slujit-o cu un devotament aproape matern. Așa cum a scris și „Povestea vieții mele”, cartea în care s-a regăsit, retrăind cu patos toate evenimentele și sentimentele generate prin felul ei unic de a simți lumea și oamenii.

Citiți și Povestea Castelului

 

„Ţării mele şi Poporului meu,

Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate, m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.

Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său.

Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.

Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am clădit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie.

Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe.

Iubirea mea de Mamă pentru ei este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … )

Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. (…)

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI