Neobositul scriitor a acceptat invitația Vaticanului de a fi un „pelerin printre pelerini” și de a-și scrie un jurnal în toamna anului 2022: Provocarea Ierusalimul. Descoperirea «Țării Sfinte» s-a dovedit a fi o adevărată experiență spirituală pentru autorul cărții „Evanghelia după Pilat”. Călcând pe urmele lui Iisus din Nazaret, Éric-Emmanuel Schmitt nu aștepta cu adevărat vreun semn, ci mărturisește: „În fond, sunt două modalități de a concepe o călătorie în Israel și Palestina, la fel de legitime și una, și cealaltă. Unii își caută în pământul de acolo rădăcinile. Eu le-am găsit în cer.” Cel care a fost deja atins de har în timpul unei „nopți de foc”, la vârsta de 28 de ani, în timp ce se pierduse în deșert este acum gata de orice. Să ne amintim ce mărturisea în volumul publicat în La Nuit de feu: „Am intrat în Sahara ateu, am ieșit credincios. (…) Din acea noapte, gândul la Iisus nu m-a părăsit niciodată.” Regăsim în noul volum, accentele orbitoare din „Noaptea de foc”, unde – în 2015 – și-a povestit aventura mistică din Tamanrasset, la marginea deșertului. Dumnezeul despre care vorbea atunci este dincolo de toate religiile; este – în termenul scriitorului – „absolutul”. Mai târziu, Schmitt s-a cufundat în citirea Evangheliilor. Credința lui va căpăta atunci o nuanță, mai precis, catolică, rămânând în același timp plină de îndoială. Astăzi, el afirmă că: „A fi creștin înseamnă a accepta misterul.” Éric-Emmanuel Schmitt a devenit unul dintre rarii scriitori contemporani celebri care și-a afișat deschis credința catolică. Departe de a abandona rațiunea, scriitorul acceptă limitele ei. „Creștinismul”, explică el într-o formulă aleasă, „nu ne ajută să gândim neconceputul, ci ne invită să-l înfruntăm cu umilință.”
Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă © Humanitas Fiction
Primul cititor al acestui jurnal de pelerinaj, Papa Francisc, semnează o postfață: „Provocarea pe care Ierusalimul o ridică și-n ziua de azi în fața lumii exact aceasta este: să trezească în inima fiecărei ființe omenești dorința de a-l privi pe celălalt ca pe un frate în unica familie omenească.”
Îndrăgitul autor și-a descoperit intimitatea spirituală cu sinceritatea pe care o cunoaștem deja. Așadar, ca mare iubitor al istoriei omenirii, literatul a fost gata să experimenteze acest pelerinaj în Țara Șfântă, cu o curiozitate potrivită. În fond, a crede înseamnă un salt; alăturarea creștinismului nu este rațională, ci devine consimtământul la ‘un semn’. Scriitorul consemnează aprofundarea noii sale experienței sale, interogațiile, reflecțiile, senzațiile, uluirea, totul – până la surpriza finală – în Ierusalim – a unei întâlniri incredibile cu ceea ce autorul numește ‘de neînțelesul’. Practic, și Galileea, spațiile sale naturale, marginile lacului și-au ținut promisiunea. Dar, la Nazaret, cucerit de agitația unui mare oraș, scriitorul-filosof se frământă. „Sunt dezamăgit? Nu, primesc prima mea lecție: singurul leagăn al extraordinarului este obișnuitul. ” Având deja alcătuit în minte un decor interior, Éric-Emmanuel Schmitt pășește în Țara Sfântă, unde lumina aspră îl scoate brusc din vis.
În cartea-mărturie, „Provocarea Ierusalimului”, primele zile în calitate de pelerin nu se apropie de evlavie, cât devin o descriere critică. Astfel, contactul cu Nazaretul pare să-l îndepărteze, căci cele două milenii despart locurile sfinte de prospețimea Evangheliei. Pas cu pas, surprinde înălțimile Taborului, Bazilica Nașterii Domnului, Betleemul, Nazaretul și Cezareea, apoi redă impresii despre liturghiile actuale. Jurnalul este alcătuit din realități banale conjugate cu interogații: „Cum corespunde dragostea proclamată a lui Isus cu această cetate războinică, peremptorie, neospitalieră? ”. Nimic nu este imposibil în acestă nouă situație pentru un scriitor care este apt să se conecteze mereu și iar mereu la alte referințe.
Schmitt profită de ocazie pentru a povesti călătoria credinței sale. Născut în 1960, din părinți atei, a fost totuși botezat și înscris la catehism pentru a avea instruirea religioasă necesară înțelegerii artei occidentale. După ce a susținut o teză de doctorat despre Diderot, coordonată de Jacques Derrida, a găsit încredere în Sahara. Totuși, citirea din Evanghelii l-a îndreptat definitv către creștinism.
„Și tu, cine zici că sunt?” I-a întrebat Iisus pe apostolii Săi. Schmitt spune că a oferit patru răspunsuri distincte la această întrebare de-a lungul vieții sale. În tinerețe, l-a considerat pe Iisus un ‘mit’ și s-a mândrit că nu a crezut această ‘prostie’. La douăzeci de ani, după ce a studiat problema mai serios, a recunoscut existența istorică a personajului și l-a văzut ca pe un profet. În timpul studiilor de filosofie i-a atribuit, în acord cu Spinoza, titlul de „filosof suprem”. Astăzi, după această călătorie la Ierusalim, el murmură, ca răspuns la întrebarea „Fiul lui Dumnezeu”, precizând totodată că este o provocare pentru Iisus să fie el și pentru el, Schmitt, să o creadă.
Cu multă modestie, autorul descrie cum, în incinta Sfântului Mormânt și la poalele crucii, se trezește prins de Hristos: „În ceea ce privește privirea, pot lupta. Mă îngheață, mă iradiază, mă examinează, mă străpunge, nimic din mine nu-i scapă și totuși, în același timp, mă învăluie cu bunăvoință.” Noua călătorie se leagă profund de actuala sensibilitate a scriitorului. Susținător al unui optimism filosofic care împacă tragedia cu speranța, Schmitt nu se lasă copleșit. Mai degrabă, pariază pe bucuria lucidă. Scriitorul nu se lasă păcălit de turismul biblic și de marketingul religios. El știe bine, de exemplu, că locurile sfinte actuale nu sunt întotdeauna situate pe locurile precise ale evenimentelor majore din viața lui Iisus. Ceea ce contează pentru un astfel de om este reflecția pe care o inspiră o astfel de călătorie.
Urmează, totuși, un episod uluitor. Scriitorul stă la coadă, cu grupul său, pentru a vizita Sfântul Mormânt, adică mormântului lui Iisus. E cald, e prea multă lume și domnește o atmosferă de târg. Schmitt mărturisește apoi că derizoriu îl câștigă și că „dorește să renunțe la această șaradă”. Totuși, de când este acolo, stă, intră, îngenunchează și spune că simte dintr-odată mirosul unui trup, o privire asupra lui, o prezență, așadar, pe care o crede că este cea a lui Dumnezeu. Deși, anterior, Schmitt insistase asupra „reticenței sale extreme în fața miracolelor” și asupra faptului că, dacă nu exclude posibilitatea acestora, refuza să-și întemeieze gândirea pe ele.
Provocarea Ierusalimului. O călătorie în Țara Sfântă © Humanitas Fiction
Astfel, aici se lasă purtat și se abandonează „cu smerenie față de ceea ce depășește”. Nici Papa Francisc nu a mers niciodată atât de departe, în sensul mistic, el care a mărturisit recent că nu L-a văzut niciodată pe Dumnezeu în vis și nici nu a auzit voci cerești. „Umanitatea”, conchide Schmitt, „este împărțită între cei care rezolvă enigmele și cei care rămân atenți la mistere.” Din această experiență spirituală puternică, Éric-Emmanuel Schmitt a realizat o carte fascinantă, atât o poveste intimă, de călătorie, cât și o meditație asupra credinței și religiilor.
Provocarea Ierusalimului de Éric-Emmanuel Schmitt
Subtitlu: O călătorie în Țara Sfântă
Cu o postfață de Papa Francisc
Traducere: Doru Mareş
An apariție: 2023
Ediție: I
Pagini: 224
ISBN: 978-606-097-301-0
Colecție: seria de autor Éric-Emmanuel Schmitt
Cultura te îmbogăţeşte, te plasează pe o anumită ierarhie valorică, cu condiţia să fie dublată de inteligenţă şi de cei şapte ani de acasă. Licenţiată în Teatrologie-Filmologie (U.N.A.T.C. I.L.Caragiale, Bucureşti) şi Pedagogie (Univ. Buc.), mă simt aproape de cei “săraci în arginţi, dar bogaţi în iluzii” ştiind că cea mai subtilă, dar solidă, formă de supravieţuire este cultura și că întotdeauna “Les beaux esprits se rencontrent”.