Vrând să-mi omor pe nesimțite timpul Am luat oglinda și am privit-o bine. Dar am rămas uimit văzând într-însa Că timpul, el, mă omora pe mine.
Era un lent omor, o crimă surdă Înfăptuită cu premeditare: Întâi crestând obrazul cu cuțitul Atâtor amintiri tulburătoare,
Apoi umplând cu spuma mării părul Și, în sfârșit, vrând îndemânatic Tot mai adânc în inimă tăișul Acrelii mele de cireș sălbatic.
Am azvârlit oglinda la o parte Să nu mai văd cum timpu-înaintează, Dar ea s-a spart și-n cioburile sale L-am auzit cum râde și sfidează.
Trezit ca dintr-o nepăsare, M-am scuturat de gândurile grele Și ridicând de jos acele țăndări, Eu m-am văzut multiplicat în ele.
Și am râs la rândul meu gândind în sine-mi: „O ! Timpule, tu ce împarți povețe, De mult timp vei avea de-acum nevoie Ca să ucizi atât de multe fețe.
Căci pe măsură ce le vei ucide Trecând, cum trec pe mare vechi catarge, Eu din oglinda ta neîndurătoare Tot mai mărunte țăndări îmi voi sparge.
*****
Taci, să s-audă noaptea care vine! Taci, să s-audă pasul ei sfios! De-acum începe-alt glas să cânte-n mine, De-acuma glasul tău e de prisos.
Tăcere! Numai noaptea să cuvânte! Ea singură cu glasul ei sonor! Tu stai și-ascultă-n pajiște ce vânt e, Ce vânt însângerat, prevestitor.
Nu te mișca! Să nu cumva să scape Urechii mele glasu-acela pur Pe care îl aud tot mai aproape Și tot mai clar, mai fără de-nconjur.
Nu tulbura cu sunetele tale Această gravă muzică de sus, Mai bine taci sub vastele portale Sub care stai cu umărul adus.
Mai bine taci în noaptea care vine Și-n care-atâtea patimi mari se nasc. Din nepătrunsa, largă-ntunecime Nu poți să știi ce noi dureri mă pasc.
Iubito!-n noaptea asta-mpărătească Numai tăcerea las-o să vorbească!
*****
”UN CREATOR POLIVALENT
Descoperită postum, poezia lui RADU STANCA ( 5 martie 1920- 26 decembrie 1962, Cluj)- fiu al orașului Sebeș (jud.Alba) a impresionat critica prin frumusețea delicată a imaginilor și prin muzicalitatea de baladă modernă, excelent adaptată sensibilității omului contemporan. Univers pictural, parfum trubaduresc, suprarealism inteligent schițat- totul la cotele cele mai ridicate ale esteticului. Om de teatru (adevărat ferment al mișcării teatrale din Sibiu), Radu Stanca și-a ascuns cu grijă în timpul scurtei sale vieți, fațeta poetică, pe care doar postumitatea sa i-a aflat-o. Literatura română a câștigat un poet redutabil, din păcate încă puțin cunoscut marelui public. Unele dintre creațiile sale au fost utilizate drept texte ale unor melodii folk.
Mama lui se înrudea cu marele critic literar Titu Maiorescu.
Radu Stanca a fost un spirit polivalent: poet, dramaturg, traducător, teoretician al teatrului, regizor, eseist- în toate un pasionat. Era un om extrem de cultivat, dar de o mare modestie, manifestând o deosebită empatie față de colegi și colaboratori. Fusese remarcat încă din studenție (absolvent de Litere și Filosofie al Universității din Cluj) de către profesorii săi, iar vreme de un an a fost asistent al lui Lucian Blaga. Urma să se specializeze în chestiuni legate de filosofia culturii, cultură și civilizație europeană. În urma Arbitrajului de la Viena (1940) colectivul profesoral românesc al Universității clujene s-a strămutat la Sibiu. După 1944, Radu Stanca a preferat însă să rămână în continuare în frumoasa urbe sibiană. Se atașase extrem de mult, atât de orașul de pe Cibin, cât și de oamenii săi. Ideea de a cristaliza în jurul său un nucleu de artiști amatori- va conduce (prin 1948-1949), la oficializarea Teatrului de Stat din Sibiu. În anii grei ai proletcultismului și ai sovietizării României, Radu Stanca încerca să formeze în acest oraș transilvan, o insulă de libertate spirituală, gest nu doar meritoriu, ci- și extrem de curajos, autentic act de rezistență prin cultură, în paradigmă românească. Formația sa intelectuală era total în răspăr cu cerințele oficiale impuse de politica timpului în care trăia.
Nu avea niciun fel de apetență pentru vulgaritate, schematism, fanatism sau uniformizare în sens procustian. Era un om delicat și romantic, un visător, care își impunea însă un regim de muncă intelectuală aproape german, de o mare rigoare. Nu o făcea din cine știe ce calcule de orgoliu, ci- din dorința de a șlefui lucrurile în mod temeinic și solid.
Ca autor de creații poetice baladești, Stanca este cu adevărat excepțional, de un rafinament și de o muzicalitate care amintesc de tablourile maeștrilor Renașterii, uimitoare prin eleganța aulică și atmosfera luminoasă.
O lume cu ecouri medievale, o lume a fanteziilor și a vechilor canoane, cu personaje stranii , încețoșate, care pășesc ca niște revelații printre străzile întortocheate ale burgurilor cu clădiri viguroase, străjuite de turnuri subțiri și zvelte, adevărate antene setate să repereze șoaptele îngerilor îndepărtați.
În anul 1961 era prezent la Cluj, unde urma să devină prim-regizor al teatrului din capitala Transilvaniei. Peste doar un an înceta din viață, ucis de un cancer pulmonar. Avea 42 de ani.”
