Primiți cu povestioara?
Bună seara!
Am văzut, zilele trecute, într-un filmuleț, un veteran de război care fiind întrebat „câți ani ai, moșule?”, a răspuns concis și fără nicio ezitare: „nici unu!”(…) „Nu mai am ani căci s-au dus toți, nepoate”, a mai spus, râzând de propriul necaz cu acea haznă a omului care a răzbit viața, de cel care n-a gustat, imediat, gluma.
Omul avea 93 de ani și tot atâtea zâmbete care s-au adunat instant într-un senin, pe chipul său brăzdat de asprimile vremii și ale vremurilor. Poate că, dacă ne-am spune și noi așa nouă înșine sau unul altuia mai des, ne-am da seama de cât de mult plătim pentru nesăbuința noastră de a ne crede nemuritori și că, așa și este: „nu avem niciun an.”
De cele mai multe ori irosim din ce credem că avem mai mult și că ne prisosește: culoare, tinerețe, inimă, suflet, timp… când, de fapt, în afară de „acum” nu avem nimic. Niciun an, nici luni bune, nici câteva zile și nici măcar un mâine, cel burdușit cu promisiuni.
foto arhiva personală
Aici este mare petrecere printre trandafirii urcători, dezmăț chiar, că asta voiam să spun și iar m-am lungit cu vorba. Se aruncă prin aer cu galbene petale și cu parfum, ca la ospăț – dau fără măsură din ce au ei mai bun si mai frumos , iar mai sus, prin grădini „au înnebunit și salcâmii de atâta primăvară” și nici unii, nici alții, nu iau în seamă nici ploaia, nici vântul și nici timpul… Tinerii ăștia!
Citește și Podul minții mele
