Simplu, dacă e să ne luăm după definiția DEX online, cea mai la îndemână. De aici încolo începe greul, încep întrebările: prieteniile se nasc întâmplător sau e predestinare? Care sunt atuurile unei prietenii adevărate și care sunt granițele ei? Cum recunoaștem prietenii autentici de oamenii falși care pretind a ne fi prieteni doar pentru a obține avantaje de la noi? Cum ne putem apăra de pericolul de a deveni dependenți de un prieten sau el de noi? De ce nu putem rămâne prieteni cu cei pe care i-am iubit cândva? Mai mult, încep frământările: cum a putut X, pe care l-am considerat prieten, să mă mintă, să mă ignore, să nu mă creadă pe cuvânt, să mă inducă în eroare, să mă înșele/trădeze/abandoneze/mintă ș.a.m.d.

Sentimentul de culpabilizare ia locul emoției de a avea „un umăr pe care să plângi”, pentru că suntem niște idealiști, până la un moment dat. Prietenia ca stare e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmpla, iar variantele pentru optimiști sunt impresionante: „Prieteniile adevărate sunt veşnice.” (Cicero). „Un prieten adevărat e mai preţios ca un înger.” (Nichita Stănescu). „Fără prieteni adevăraţi chiar şi un milionar este sărac.” (B.C. Forbes). Dar, ca toate stările, și prietenia are momentele ei de ezitare, de fluctuație, pentru că natura umană e asemeni valurilor mării, ajunge o pală de vânt și întreaga dinamică se schimbă de la o secundă la alta. Unii nu pot trăi fără prieteni, alții nu pot trăi din cauza lor, iar literatura despre falsa prietenie și dezamăgirea inerentă e, poate, la fel de bine reprezentată. „Adevăraţii prieteni nu te înjunghie pe la spate, ci în faţă.”, spune Oscar Wilde. „Nimic nu e mai amar ca otrava prieteniei false.” (Emil Gârleanu).

Sau, de pildă, iată ce afirmă Oxenstierna: „Relaţiile cu un prieten fals expun la primejdii, în măsura încrederii pe care o avem în el.”

Pare că totul într-o relație de prietenie atârnă într-o balanță, depinde de o condiție, implică riscuri și atrage după sine efecte imprevizibile. E adevărat că ea ar trebui să excludă orice calcule, dar nu cred că există oameni care, aducând într-o atare relație o măsură nelimitată de încredere, loialitate, generozitate, sacrificiu, chiar și lucruri materiale, aștepți recunoștință, cel puțin. Dacă ești norocos, te-ai uitat în jur și ai văzut că nu există măsură egală într-o prietenie, pentru că oamenii sunt atât de diferiți încât lucrul acesta ar fi prea puțin de așteptat. „Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă apăr singur”, spune o vorbă înțeleaptă, pe care a rostit-o cineva care a avut mai mult de suferit într-o relație.

Și atunci? Unde e dreapta măsură? Cine înclină balanța? Cine trage linia între ceea ce avem de dăruit și ceea ce putem primi la schimb? Până unde să ne implicăm în ecuația aceasta cu atâtea necunoscute, astfel încât să nu ieșim din ea reduși la zero?

Mi-a plăcut mult articolul Ioanei Pârvulescu, intitulat „Despre prietenie, cu dragoste”, publicat aici, pe site-ul lapunkt.ro. Cred că prietenii pot fi și oamenii aceia frumoși, ascunși privirii noastre, pe care îi citim și de la care avem ce învăța, atunci când suntem nesiguri.

Vechii greci nu aveau zei ai prieteniei, deşi aveau cultul prieteniei. Cum s-ar putea explica asta? Zeii şi zeiţele sunt plini de capricii, geloşi, impulsivi, mânioşi, îşi abandonează protejaţii, lovesc, îi folosesc pe oameni în propriul interes, îi înalţă şi îi coboară după bunul plac. Nu te poţi încrede în ei, nu te poţi bizui pe ajutorul lor, chiar când sunt de partea ta. Dacă în vechiul cer grecesc prietenia nu are un zeu, asta se întâmplă pentru că ea este deasupra capriciilor şi mâniilor, desupra dorinţelor hulpave, a răsplăţii şi a răzbunării. Nu există un zeu al prieteniei pentru că zeii nu sunt destul de senini ca s-o patroneze, nu se ridică la înălţimea ei.

Dintre cele trei feluri de prietenie pe care le numeşte Aristotel – prietenia din necesitate, cea din plăcere şi cea „perfectă, a oamenilor […] care-şi doresc unul altuia binele“, numai cea din urmă merită numele de prietenie şi rezistă. Să doreşti binele pentru altcineva înseamnă, în acest din urmă caz, să-l doreşti, totodată, pentru tine.
*
Pe măsură ce nisipul se adună în cupa de jos, întoarsă spre pământ, a clepsidrei vieţii, şi omul nu mai aşteaptă nimic de la tumultul mişcător din cupa ei superioară, prietenia preţuieşte mai mult decât dragostea. Prietenia e refugiu, e odihnă, dragostea e câmp de luptă. (De altfel unica şansă a dragostei care s-ar dori salvată ar fi să se transforme în prietenie şi să iasă de sub capriciile Afroditei şi ale invidiei zeilor.)

Prietenia nu te face să suferi. Dacă te face să suferi, nu e prietenie.

Prietenia nu există fără reciprocitate şi fără egalitate, indiferent de valoarea, vârsta, sexul sau calităţile fiecăruia dintre prieteni. În momentul în care unul se simte deasupra celuilalt nu mai există prietenie.

Din prietenie nu poţi fi dat afară. Prieteniei nu i se desface contractul de muncă.
Prietenia nu poate fi întreruptă sau ruptă. Dacă o rupi, recunoşti că n-a existat prietenie.

Prietenia nu e fără sinceritate deplină: nu ascunzi păreri despre oamenii din jur, despre ceea ce trăieşti tu şi nici despre prietenul tău. Dacă eşti nevoit să ascunzi ceva, nu e prietenie. Dar nici nu trebuie să te simţi obligat să spui „verde-n faţă“ totul.

Prietenia e pe viaţă. Dacă s-a terminat, s-a terminat viaţa, şi nici chiar asta nu opreşte prietenia. Ea continuă atâta timp cât măcar unul dintre cei doi mai trăieşte şi trece apoi de la sine, ca la vechii greci, în poveste.

Prietenia nu poate fi interzisă. Dacă se întâmplă aşa, nu e prietenie, e ierarhie sau administraţie.

Citiți textul integral pe Catchy.ro, aici.

Citiți și În iubire trebuie să îndrăznim totul…

Andra Tischer

Licențiată în Filologie, Andra Tischer trăiește în Sibiu, fiind profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național ”Octavian Goga” din Sibiu. A colaborat în cadrul Cercului Literar de la Cluj cu analize critice asupra creațiilor membrilor grupării, publicate în volume antologice, publică poezie în revistele Cenaclul de la Păltiniș, Confluențe.org, Logos și Agape (Timișoara), revista ”Singur” (Târgoviște), Melidonium (Roman, Neamț). Din 2015 până în 2017 a fost Secretar general de redacție la revista online Literatura de Azi. Publică volumul de poezii „Legi nescrise” în aprilie, 2018, la editura Armanis din Sibiu. Convinsă că salvarea ființei umane stă în iubire și în artă, capabilă să transfigureze orice fel de realitate, până și cea mai sordidă, Andra Tischer e o umanistă prin excelență, această vocație fiind cartea de vizită pe care și-a asumat-o tranșant cu fiecare ocazie.